Din Calidor

p.3-4

PRE – MERGERE

Galeria casei părintești din Mana este buricul pământului.

Totul îmi pleacă de acolo și de atunci, toate mi se întorc, după largi ocoluri, perfect rotunde, după definitive dusuri – atunci și acolo.

I-am spus: galerie, ca să se înțeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă, însă nu i se spunea: prispă, nici pridvor (slavisme țărănești); și nici: cerdac (cu, eventual, geamlîc) – turcism târgoveț. Casa noastră din Mana avea (, domnilor,) calidor.

Deși tata îmi explicase, doct, ca un învățător de țară ce era, «de unde, pe unde ne-a venit cuvântul» (de la francezi, prin ruși); deși mai târziu, la Universitate, acceptasem evi- dența lingvistică: francezul corridor (numind coridorul, culoarul nostru) devenise în rusă karidor, sub această formă trecînd în Basarabia rusificată, unde româneasca îl înmuiase (oleacă) – totuși, etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar era și răpitor de adevărată:

«Calidor, carevasăzică: dor-frumos».

…Carevasăzică grecescul kali și românescul dor se întâl- nesc pe-o cărare (spre izvor), se văd, se plac, se iau, se cunună (ca mama mamei, grecoaica, luîndu-l pe Popescu de bunicu-meu) – iar din uniunea lor rezultă, nu doar mama și cu frate-său, Niculae, dar și dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru și Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ținut românesc aflat, ținut, căzut sub jug străin: dorul fru- mos, acel dor special care te prinde, cuprinde, străprinde; te năpădește, te copleșește; bate, răzbate, străbate – atunci când (de sus, din calidor), cu privirea aburită de duroare, cați încolo,-spre-Asfințit, unde bănuiești Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, despărțind frați de surori, ciuntind grădina de flori – de când procleții de moscali, afurisiții de ruși, păgânii de provoslavnici ne-au sfârtecat Țara, furînd jumătate din Moldova, botezînd-o Bessarabia…

Prea puțin timp și doar în câteva întâmplări cheie am stat, cu-adevărat, la noi, în calidor (chiar așa: cum să ne vină calidorul de la franțuji, când ei nu au esențialul – și dulcele – verb a sta?), însă mă întorc, fără odihnă și fără efort spre mereu același punct de plecare: calidorul.

Desigur, pictura, literatura, mai cu seamă poezia au zugrăvit, au cântat, consacrat un alt punct-de-plecare; de- privire: fereastra. Ca pușcăriaș a cunoscut-o, am frecven- tat-o și celebrat-o – însă calidorul… Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plecare, mă apropii de punctul-de- sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.

Ca mai toți copiii băieți mai legat am fost și rămas de mama, prin ombilicul intact. De aceea, poate, locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă ne-născuții, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părți, acel afară proxim și nu definitiv, acel loc la aer și lumină și umbră și căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost (cel refuzat lui Rilke, Poetul-Fiu din Pietà:

“Acum îmi zaci, cruciș, în poală,/ Acum nu te mai pot naște”).

Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus de mână. Iar atunci când a plecat, când a reintrat ea, definitiv, în mama ei, pe când își desprindea mâna de o mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea în cealaltă mână a mea mâna fiului meu, Filip. După treisprezece ani de agonie mamei i se micșorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătînd trăsăturile unui nou-născut. Treisprezece luni mai târziu îmi venise Filip, ca toți nou-născuții, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, la ducere.

Așadar, de mână, din, în, spre calidorul casei din Mana: buricul pământului. Osia lumii.

[…]

© 2010 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.