Ela, ficție (01 decembrie 2009)
Titlu: Ela, ficție (01 decembrie 2009) (192 clicks)
Legendă: Ela, ficție (01 decembrie 2009)
Filename: lrp_ela.pdf
Mărime: 163 KB

p. 3

[…]

 – Tu, zice ea, când te uiţi la o femeie care-ţi place parcă te-ai privi în oglindă – chiar atât de mult te placi ?

– Euuu ?, mă mir, mă apăr cu disperare comică, însă râsul ei rămâne serios. Da de unde, nu !, întăresc.

– Dacă te-ai vedea cum te vezi, adaugă ea.

Nu aveam de gând s-o fac să tacă – din contra, doream să vorbim-vorbim, să ne grăbim să spunem cât mai mult, simţeam (şi simţea şi ea că eu simt) că timpul ne este drămuit, ca pòrţiile – pe care le cunoscusem ; ca vorbitorul (pe care nu-l avusesem, dar atâta îl dorisem, încât fusese şi al meu) – ea însă şi la vorbitor rămânea femeie, reproşînd celuilalt că n-o iubeşte (să zicem că da, însă nu destul ; să zicem că mult, însă nu aşa), că tu, cel de dincolo eşti un egoist şi un leneş, numai pe tine te iubeşti, nu faci nici un efort să-l înţelegi pe celălalt – chiar atunci când o iubeşti ori te prefaci că o iubeşti – pre ea.

Şi doar ştiam ; ştia şi ea că eu ştiu : nu mă iubea cum se iubeşte, n-o puteam iubi cât şi cum aş fi dorit din toată inima ; cum ar fi meritat din răs-plin – ca o pedeapsă răsturnată. Îmi ziceam din ce în ce mai des, din ce în ce mai resemnat : dacă aş iubi-o “simplu”, aş câştiga Împărăţia Inocenţilor. Şi nu se putea : eram condamnat să rămân un mereu îndatorat. Îndatorat cu toate că tocmai de aşa ceva mă ferisem cu o energie, cu o tenacitate vecine cu prostia. Reuşisem cu oamenii, reuşisem cu toate celelalte femei – până la ea.

– La urma urmei, ce mai contează bocancii tăi – la un vagon de marfă, zice ea.

Nu-mi place. Deloc nu-mi place vagonul de marfă la care prea des recurge, ca să fi fost şi adevărat : cică avea treisprezece ani, părinţii o trimiseseră la bunici, cu trenul, însoţită de sora mai mare – pe care atâta o detesta, încât într-o staţie coborîse pe furiş din personal şi se strecurase într-un vagon de mărfar de pe linia vecină, se încovrigase într-un colţ, adormise ; o trezise un bătrân vagabond: îi explicase, întâi, cum se face, apoi îi arătase pe viu – “şi a fost ziua-ntâia“, pretindea ea.

Şi de astă dată ridic din umeri. A nepăsare – deşi îmi pasă al dracului şi chiar dacă a inventat povestea cu vagonul de marfă şi cu vagabondul pe-viu, tot pun eu laba pe boşorogul iniţiator – aşa, fiindcă, vagon-nevagon, ea mă culesese de pe drumuri pe mine şi nu eu pe ea – nu ştiu dacă am înţeles ce vreau să spun.

Greu, dar în cele din urmă pricep :

 

*

[…]

© 2009 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

  “Ela, ficție”