Justa (01 decembrie 2009)
Titlu: Justa (01 decembrie 2009) (174 clicks)
Legendă: Justa (01 decembrie 2009)
Filename: lrp_justa.pdf
Mărime: 242 kB

p. 3-4

[…]

1

– Uite-o pe Justa!

Uite-o.

Un peron de gară e o stradă. Strada, un pod. Nu oricare, nu de oriunde, ci de aici, de pildă, de pe Pont de l’Alma.

De pe un pod se văd bine gările, străzile. Mai ales una. De pe Pont de l’Alma din Paris, cel mai bine şi mai bine se vede o anume răspântie din Bucureşti. Acolo unde se întretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu şi Delavrancea.

De acolo, într-un bun sens invers, altul, o adevărată-vedere-de-pe-pod : o perfectă vedere-de-pe-vis, visul de astă noapte, al patrulea, consecutiv, după consecutivii, nouă ani de exil. Visul, tiraj fidel, în patru exemplare, după originalul toamnei de acum vreo, cîţi ani : unsprezece? treisprecinspre’ ? Vis din care ştiu că visez şi mai ştiu că ceea ce se întâmplă, vede, aude în vis este copia fidelă a întâmplării neîntâmplate în urmă cu, să zic: cincisprezece ani şi o zi, nu pentru precizia datării, ci a marcării mijlocului; ca să fiu în exact locul ce preface o oarecare grindă, bară, prăjină de timp în braţ de balanţă. Adevărul ar trebui să plaseze exact-ul într-un fel de primăvară; şi, într-un fel, cu trei-patru-cinci ani mai încolo-ncoace, însă pentru că acum suntem toamna, toamnă să fie, mai ales că la celălalt capăt al grinzii, al barei, tot toamnă era.

Acolo, unde glasul de muscoi prins între geamuri geamzăie:

«Uite-o pe, cum îi ziceai tu : Justa! Ea trebuie să fie, uite-o, vine încoace, pe celălalt trotuar. Ea e, uite-i călcătura inimitabilă – să vedem: ne recunoaşte ?»

Călcătura ei, inimitabilă. Ne cunoaşte, mă recunoaşte, în ciuda timpului trecut, în ciuda bărbii mele prezente, simt. Nu simt însă dacă se opreşte în dreptul nostru, pe celălalt trotuar, sau îşi continuă călcătura-i inimitabilă, cu soarele în spate.

«Nu ne-a văzut», mă muscuie muscoiul dintre geamuri. «Face pe nebuna, ca şi-atunci, când era vigilentă, justlinistă ; sau i-o fi ruşine: că s-a îngrăşat, că a îmbătrânit – vezi cât s-a schimbat ?»

Văd obrazul foarte alb, dat cu cretă. S-a oprit la stop, cincizeci de metri mai încolo, unde se întretaie arhitectul cu generalul: Kiseleff. S-a oprit şi priveşte într-acoace, spre eventualele maşini care s-ar apropia din stânga ei ; spre, eventual, mine. Fiindcă e roşu înspre mine, înseamnă că e verde pentru pietoni, însă ea nu se clinteşte din loc. În lumina asfinţitului razant, obrazul: pată albă, contururi nehotărîte, însă violent detaşată de fondul arămiu al teilor arşi de toamnă.

Nu-i suport privitura, îmi retrag privirea, o duc la adăpost, aici, pe asfalt, la egală distanţă între vârfurile pantofilor. Glasul zbârnâitor zbârnâie, zâzâie, zumzăie, mi se mută de la o ureche la alta, e pe punctul de a-mi intra în ochi, mă apăr cu palma şi mă feresc, mă izbeşte chitinos pe o aripă a nasului:

«Uite-o pe Justa, cum îi ziceai! Uite ce-a mai rămas din Toria-Regina ; din Toria-Spaimareacţionarilor ! Din Toria-Justa! A îmbătrânit, s-a fleşcăit, îi cad bucile – las’, că, nici pe-atunci nu era cine ştie ce, dracu’ ştie ce-i găseaţi, de roiaţi cu toţii în jurul ei – sau poate de frică? Frica de justlinismul ei ? Uite ce-a ajuns: nu i-a rămas decât călcătura, mersul de raţă – Justa-Raţa !»

«Ia mai taci !», îi zic muscoiului.

Îi zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, într-adevăr, atunci, în Bucureşti, în toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femelă; fostă, şi ea, colegă ; fostă bună prietenă a Toriei, Justei, Raţei.

Aici, în vis, de pe Pont de l’Alma, nu zic, nu pot deschide gura. Ca în visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna de acum, să tot fie două… Douăzeci şi… Treizeci de toamne:

– Stai, aşteaptă-mă ! Să discutăm, să aranjăm…


[…]

© 2009 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.