Paul Goma
19 aprilie 2007.
Către redacția Jurnalului național
În nr-ul din 18 aprilie 2007 ați publicat “Istoria roșie – Despre marca și stilul Scînteii”, interviu luat lui Sorin Toma, semnat: Lavinia Betea.
Vă rog să publicați acest drept la replică:
1) “Răspunsurile” (între ghilimelele deriziunii sper că se observă) sunt pe măsura sinistrului personaj – însă nici cu “întrebările” (idem) nu i-i rușine puitoarei – revin după ce termin cu “Sorin Toma”:
În urmă cu 20 ani am primit, aici, la Paris, de la Tel Aviv câteva file dintr-o publicație parohială israeliană (sic) conținînd un fel de panegiric al socrului meu Petre Năvodaru, semnat: “Sorin Toma”.
Ca unul dintre românii generației crescute fără autorii cei mai importanți eliminați din literatura română de către comuniștii lui “Sorin Toma”, fără cărțile lor arse de aceiași îndrumători spre îndărăt, mi-am făcut criza de mânie… culturală: cum de acest călău al literelor românești a avut nesimțirea să-mi scrie mie, victimă a “activității” sale devastatoare?;
Soția mea însă, fiica “omagiatului” a făcut o criză de furie (nuanță): cum de acest notoriu trădător al prieteniei cu tatăl său, Năvodaru, pe care în 1947 îl “demascase” ca editor al volumului Una sută una poeme de Arghezi îndrăznea să se prezinte, ca “cel mai bun prieten” al tatălui său, când relațiile dintre ei încetaseră din 1948, de la “Cazul Arghezi”, definitiv din 1949 după implicarea (lui Năvodaru) în “lotul lui Pătrașcanu”, anchetat doar, nu și arestat însă exclus din partid, dat afară din slujbă, evitat de prieteni, printre care “Sorinel” ?
Credeam – ca și soția mea, Ana – că după această mișelie specimenul s-a pus jos și a decedat (de rușine). Ei bine, nu! Cadavrul nu cunoaște rușinea, e viu și vorbàreț. După ce a scris cu aceeași mână cu care scrisese “demascările-de-stat-și-de-partid”, unele publice (ca aceea prin care l-a alungat pe Arghezi din literatura română, ca să-l instaleze pe tată-său nu mai puțin celebrul “A. Toma”), ca articolele din Scînteia, al cărei redactor șef a fost, altele secrete, de când s-a mutat în Israel, adăpostul tuturor criminalilor comuniști din Imperiul Sovietic, s-a dedat la amintiri… amneziate cu program și la interviuri cu jurnaliști-cu-numele, întrebările tot de el fiind puse…
Un paragraf întreg este dedicat “Socrului lui Goma” și care începe în stilul său uleios, lustruitor de ghete cu limba – și mincinos:
„Am avut un prieten bun, cum nu găsești altul. Un prieten pe o viață – în copilărie, în liceu, în partid: Petru Năvodaru. Numele lui anterior a fostPeter Fischer. Pe cât îmi amintesc, Goma locuia la familia Năvodaru. În fața ușii stătea garda Securității, nimeni nu putea să intre sau să iasă de la ei fără să dea socoteală: cine? – ce? – cum? Năvodaru o ducea foarte greu, fusese scos din funcția în care lucrase, dar a fost și a rămas apărătorul devotat al luiGoma. Cu nepăsare, aș spune, față de riscurile pe care și le asuma. În acea vreme, eu îi dădeam dreptate lui Goma, deoarece îl consideram un apărător al democrației – în sensul primăverii de la Praga. Când ginerele său a fost încolțit, Peter ne-a spus mie și soției: «Nu vă întâlniți cu mine, e periculos, sunt supravegheat de Securitate». Atunci, printr-un bătrân, vechi prieten comun, i-am trimis lui Peter – și prin el lui Goma – 5.000 de lei. O sumă relativ modestă, dar nici leafa mea de atunci nu era mare. Părerea lui Peter a fost ca Goma să nu știe, ca nu cumva să vorbească. Mai târziu, când Goma era arestat, i s-a comunicat lui Năvodaru, din sursă oficială, că probabil ginerele lui va fi condamnat la moarte. Existau tot felul de mijloace de a suprima un om. Năvodaru a cerut audiență la Comitetul Central. A sugerat – cum stabilise printr-o înțelegere anterioară cu Goma – că mai nimerit ar fi să-i facă vânt peste graniță. Oficialii au răspuns că au să se gândească. Și au mers pe această linie”.
Mă opresc deocamdată, cât să semnalez neadevărurile:
-nu putea să-și amintească: “Goma locuia la familia Năvodaru”- dacă nu s-a mai văzut cu Năvodaru din 1948; apoi: falsă informație: nu am locuit acolo decât două-trei săptămâni, după ce fusesem liberat de la Rahova în luna mai 1977, acolo aflîndu-se soția și copilul după ce fuseseră evacuați din apartamentul din Drumul Taberii;
– ține cu orice preț să dea de înțeles că prietenia cu Năvodaru durase, fără întrerupere decenii!– neadevărat: se rupsese în urmă cu 30 ani, deci Năvodaru nu avea cum să-l avertizeze că este periculos să se întâlnească, fiind supravegheat de Securitate – din pricina ginerelui săi, Goma…;
-nu pot afirma că Năvodaru ar fi refuzat cei 5 000 lei trimiși de “Sorin Toma” – dar nu cred că i-ar fi primit, chiar printr-un intermediar: ar fi considerat gestul ca încă o provocare-de-stat-și-de-partid;
-socrul meu nu a cerut niciodată audiență la Comitetul Central – a fost mereu convocat la C.C., la “Municipiu”, mai ales la Securitate însă numai și numai pentru a i se zmulge promisiunea că o va convinge pe fiica sa, Ana, să divorțeze de Goma.
Afirmațiile de până aici au fost doar minciuni bolșevice.
Iată și o calomnie sionistă:
“…eu eram atunci un simpatizant al lui Goma, pe care am căutat să-l sprijin pe această cale prietenească. Acum am cu totul altă părere – și iată de ce. Pentru că Goma nu neagă Holocaustul: “Ba da a fost, dar evreii l-au meritat, bine li s-a făcut!”. Aceasta este părerea lui.”
Ca tot sionistul bolșevic, “S.T.” nu se simte obligat să indice : de unde, din care articol, carte, a extras “citatul”, ci îi garantează el, de la Tel Aviv, autenticitatea astfel – re-citez, subliniind:
“Familia nevestei mele a fost gazată la Auschwitz: tatăl, fratele, soția fratelui, fetița lor de cinci ani. Avem mulți prieteni care, de asemenea, au în familie una sau mai multe rude omorâte fie la Auschwitz, fie în Transnistria.”
Cum i-ai putea da peste nas unei creaturi ca “Sorin Toma” – aflat la adăpost, ca ceilalți bolșevici care, după ce au făcut tot răul de care erau în stare în Imperiul Sovietic, s-au cărat în Israel, de unde se plâng că fuseseră persecutați, ca… evrei… în țările pe care ei, la cizma rușilor, le comunizaseră cu ciomagul, cu glontele -, ei, persecutorii, terorizatorii, călăii noștri, taman ei, care ne flămânziseră, ne călăriseră, ne des-creieraseră, atâtea decenii, atâtea decenii.
Soția mea, Ana, zice – după interviul dat Laviniei Betea:
«Și noi care crezusem că murise această jivină răufăcătoare!»
2) Dacă minciunile bolșevice ale întrebatului mi-au stârnit indignarea, întrebările întrebătoarei m-au (ne-au, fiindcă nu sunt singur) azvârlit în consternare, în durere atroce:
Imediat dupa putch-ul de la 22 decembrie 1989 am cunoscut aici, la Paris tineri istorici români, veniți cu burse (probabil Soros). Citiți, cultivați, cunoscători a doua-trei limbi străine. Dupa prima impresie – favorabilă – a venit decepția: istoricii “nu prea” (tic mental relativizator, ardelenesc) cunoșteau istorie contemporană. Din păcate în cei peste 16 ani scurși de la “revoluție” nu am observat în scrisul istoricilor tineri – și ardeleni – nici o umplere a “golurilor istorice”. În schimb a fost vădită normala informareînțelegere-judecare la câțiva istorici din aceiași generație, chiar colegi de facultate, “regățeni” – care (nu întâmplator, cum ar fi zis și tovarășa Lavinia Stoicu) au fost eliminați din CSNAS (ce să caute ei acolo, alaturi de onișoriști de toate gradele, de te întrebai ce este CSNAS-ul: unitate militară MAI?).
Comunismul ne-a mutilat trupurile si sufletele (urmările “reeducării” de tip Pitești au devenit din ce în ce mai vizibile, “sărind” peste una-două generații). Acolo unde criminalii bolșevici ca Sorin Toma, Chișinevschi, Răutu, Roller, Tismăneanu (tatăl) ne-au atacat de cum au debarcat de pe tancurile sovietice în 1944, ranile nu s-au cicatrizat, ba sângerează în continuare, supureaza, colcăie de viermii roșii ronțăind ce a mai ramas din noi – care, cândva, gândeam-cu-capul-nostru.
Viziune apocaliptica? “Concepție” defetisto-pesimista?, doar omul (“ce mândru sună acest cuvânt!”) nu moare-de-tot, el renaște din propria cenușă, pornește mai departe, cu forțe sporite…, etc etc, taman ca la gazeta de perete unde colabora de zor tovarașa noastră Lavinia Stoicu până la 20 decembrie 1989!
Cine nu mă crede sa priveasca presa : așa este normal să arate jurnaliștii și jurnalismul lor? Să jure cu mâna pe inima ca așa trebuie sa fie presa după peste patru decenii de tăcere (de moarte) și după 17 ani de reînvățare a limbii române scrise?;
Cine nu crede să priveasca istoria contemporană : așa trebuie să arate istoria contemporană a Românilor și a României? Așa – ca produsul recent: “Raportul Tismăneanu”?
Cu foarte-foarte puține excepții tot ce s-a publicat despre trecutul nostru apropiat poarta stigmatul amatorismului heirupist, a analfabetismului agresiv, și mai grav: a eseismului cu orice preț, ascunzînd neinformarea, ignoranța autorului și disprețul pentru document înlocuit cu aproximatorisme școlărești de un ridicol nesfârșit. Până și o activitate onestă, nobilă – în principiu – ca adunarea de mărturii ale supraviețuitorilor a devenit zbatere pe loc, în praf, a unor dragă-doamne istorici fără o concepție asupra istoriei – și mai ales fără o idee asupra moralei – inculți, zăpăciți de directivele unui semănător de confuzii marxiste și de antiromânisme viscerale – l-am numit pe “savantul mondial” Serge Moscovici.
Nu este nevoie sa citești toată “bibliografia” Laviniei Betea pentru a deduce cum a lucrat tovărășìa-sa, este suficient sa citești dialogul cu Sorin Toma.
Ca a fost realizat în scris, prin: “vă rog răspundeți la următoarele întrebări” nu este un cusur – cu condiția să nu procedezi stahanovicește: de cum ai primit răspunsurile, publici “dialogul”, fără ezitare, fără o privire asupra lor, a răspunsurilor.
Cercetatoarea Lavinia Betea habar nu are despre ce anume vorbește S. Toma, întrebatul; nu știe nimic despre realitatea evenimentelor pe care acesta le “povestește” – iar de la Serge Moscovici a învățat să nu-și bage nasul ei de “cercetatoare neutră” (sic) în chestiuni sensibile, ca Holocaustul, decât dacă le tratează “pe linia Holocaustologiei”. Altfel cum a fost posibil să rămână de lemn-tanasă în fața unei afirmații, nu doar false, dar adânc prejudiciabila mie – ca:
“Pentru că Goma nu neagă Holocaustul: «Ba da a fost, dar evreii l-au meritat, bine li s-a facut!»” (subl. mea)
Cercetatoarea a verificat daca exista “citatul” produs de Sorin Toma? Nu. Nici nu l-ar fi găsit în scrisul meu, ci… în jurnalismul militant, acuzator al lui Oișteanu, al lui Shafir, al lui Katz (repet: afirmațiile atribuite mie fiind, fie inventate, fie răstălmăcite, ca cel dăinuind de ani pe site-ul internet al Președinției României, operă al lui A. Florian). Dar ce să se mai ostenească sa verifice dacă cutare afirmație este adevărată sau ba – ea lucreaza cum fusese obișnuită: după directivele-de-sus și în limba în care-și scrisese producția gazetăreasca sub numele de Lavinia Stoicu: ca o tovarasa cercetatoare-pe-puncte.
O amintire din Iepoca de Aur:
Naiv, credeam ca doar un analfabet ca Ceaușescu nu știe ce este un plagiat. Când E. Jebeleanu i-a explicat că E. Barbu “plagiase”, adică furase când copiase pasaje, pagini din alți autori, fără a-i numi și fără a folosi ghilimelele citării, Ceaușescu răspunsese cam așa:
«Dar si eu copiez poezii de Cosbuc, că-mi plac – însemnă ca fur? Fac o muncă de raspândire a culturii!»
Ei bine, Ceaușescu nu a fost singurul bou convins că plagiatul este răspândire a culturii.
Iar Lavinia Betea nu este singura “cercetatoare” care este convinsa că nu este necesar să cunoască măcar în linii mari “subiectul”, pentru a-l “trata”, vorba altui mare intelectual, Brucan.
Paul Goma
© 2007 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.
