Paul Goma
DOLIU PENTRU BASARABIA
în 27 martie, când se vor împlini 88 ani de la
Unirea Basarabiei cu România, în 1918.
Paris, 11 martie 2006
Se poate muri de supărare?, de disperare?, din sentimentul zădărniciei ? De incapacitate de a răspunde la întrebarea:
«Sunt eu a-normal – sau ei sunt ne-normali?»
Ieri, 10 martie 2006, am mai murit o dată (pe lângă morţile nedesăvârşite, cele de la Gherla din 1958; de la Rahova, 1977; de la Paris, 1982 – bomba în carte; 1983: otrava lui Haiducu; 1990: distrugerea graţie prietenului Liiceanu a cărţii Culoarea Curcubeului; 1997: “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe P. G. ”, citat din decretul-lege al Monicăi Lovinescu; “Adio domnule Goma”, operă nemuritoare a lui N. Manolescu din 1998; în fine, în 2005: certificatul de deces semnat de procurorul Eduard…): ieri, când am citit Apelul iniţiat de cică Sorin Ilieşiu.
(În treacăt: la 21 septembrie 2005 publicam în Ziua “Propunere”(a), afirmînd: “De ce n-am alcătui şi noi, indigenii, băştinaşii, majoritarii români – ne-americani, ne-israelieni – un Institut pentru Studierea Terorii Bolşevice în România de la 28 iunie 1940? Nu sunt primul care (şi-)a pus această întrebare îndurerată şi, după cum merg treburile în România, nu voi fi ultimul”)
Nu m-a izbit textul însuşi al Apelului de la 10 martie 2006 (un extemporal corectat înainte de a fi redactat), ci “programul” propus spre cercetare (sic), identic până la confuzie cu cel anunţat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.
Profet al catastrofelor, de cum Guvernul anunţase marea veste-mare: înfiinţarea I. I. C. C. , intuisem făcătura: cine să fie de acord cu criminalizarea comunismului: Tăriceanu? Băsescu, cel care cere… “dovezi”? Iar când s-a comunicat componenţa Con-siliului de Onoare, am început a zice – pe când trăgeam să mor:
«Dacă Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România a fost botezat “Elie Wiesel”, potrivit logicei dâmboviţene, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului – tot din România – se va numi: “Radu Ioanid”. Cum, de ce!? Pentru că printre desemnaţii a cerceta crimele comunismului împotriva românilor a fost “cooptat” vlăstarul unui clan de bolşevici securişti care numai bine nu au făcut românilor şi României după ocuparea ţării de către sovietici – cine? Consilierul de taină al lui Iliescu, al lui Petre Roman, colabora-torul lui Rosen în stabilirea “statisticelor” Holocaustului în ţara noastră, adjunct al istericului antiromân Elie Wiesel (falsificator-şef al istoriei în general, în special a românilor în orbitor contrast cu cea a ungurilor) : tovarăşul “Radu Ioanid”, iată de ce!»
Să nu ne mirăm când vom afla că Marius Oprea – consilier primministerial – va solicita de la Washington, tovarăşului nostru de veacuri R. Ioanid, nu “consilii” de specialitate (în tehnica minciunii, a statisticilor trucate, a documentelor inventate), ci directive: pe cine să mai coopteze I. I. C. C. : pe Anca Oroveanu?, pe Oişteanu?, pe J. Ancel?; pe cine să dea afară ca, zi-i pe nume: “antisemit” (pe Liiceanu!). Istoricul Marius Oprea, va aplica întocmai, dimpreună cu istoricul Stejărel Olaru (în treacăt: împuternicit al meu în procesul intentat lui Pleşiţă şi lui Iliescu) directivele de-sus-de-tot privitoare la cronologizarea Istoriei României.
La urma urmei, de mirare (pentru românii care mai sunt capabili să se mire) nu este confecţionarea unor oarecari texte de propagandă comunistă în slujba puterii actuale. Ci nepăsarea, ci aroganţa, ci dispreţul neo-boieresc, marcă indelebilă a ţoapei căţărată pe movila cadavrelor nefericiţilor compatrioţi – aceia lipsiţi de talentul de a fi stat, ca ea, “pe timpul dictaturii” pitită sub ţol, de a fi colaborat cu puterea (citeşte: “de a fi rezistat prin cultură”), iar după-război dînd lecţii de vitejie, chiar de morali-tate – de la balconul Universităţii. Un text de propagandă ar fi fost un “articol” de gazetă de perete: nimeni nu l-ar fi citit. Pe când acesta de la 10 martie 2006 izbuteşte să împace capra “opiniilor personale” (a personalităţilor ilustrate în cei 16 ani de tranziţie-spre-îndărăt, prin peste-noapte cariere de profitori, de hoitari) cu varza liniei – “juste”, ieri; azi: abject-corectitudinale. Un text dorit-sugerat-corectat-răspritocit de tovarăşii-de-sus – cei care ne reprezintă – sprijiniţi din inimă şi în-alb de intelectualii îndrăgiţi ai naţiei, cei cărora, prin tradiţie, puţin le pasă de vrerile, de durerile maselor-largi. Oricum, Puterea şi Neadevărul ştiu că “poporul” (a se rosti silabisit, pârţâind din buze), chiar dacă vede aţa cât odgonul cu care e cârpită ruptura-n turul guvernanţilor, reeducat, piteştizat fiind la scară naţională, nu îndrăzneşte să atragă atenţia Tovarăşului Rege asupra curgolismului Majestăţii Sale. Dovada: “programele” sunt identice (doar strămorţii nu văd asta): exact aceeaşi concepţie-despre-lume-şi-istorie care ne-a marti-rizat, ne-a des-creierat o jumătate de veac – prin Roller, Chişinevschi, Răutu – sub Dej; sub Ceauşescu: prin Giureşti, Berindei, Pascu, Condurachi, Dan Zamfirescu, I. C. Drăgan, Păunescu, Sergiu Nicolaescu.
Este suficient să zăbovim cu privirea asupra “porţiei de timp” recomandată şi gata subliniată a fi cercetată, pentru a înţelege cine şi pentru ce se opune demersului normal, nu doar ştiinţific, dar şi moral (există pe lume, oricât de incredibil ar părea la Bucureşti, chiar şi demnitate naţională, nu doar mândria-de-a-fi-român) : acela potrivit căruia istoria României cere a fi tratată ca istorie şi nu ca vulgară, murdară, condamnabilă propagandă părtinitoare (de clasă, de clan, de rasă), iar istoricilor să facă muncă de istorici, nu de salamizatori stahanoveţi.
Îmi cer iertare pentru personalizare: respectînd un astfel de “program”, istoricii vor face o treabă asemănătoare cu cea a lui Silviu Lupescu, directorul Polirom, care mi-a…decapitat-des-piciorat volumul de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului: a suprimat, fără voia mea, autor “Introducerea” (ca să nu-i fie calomniaţi “intelectualii de vârf ai ţării”) şi “Anexa”: să nu iasă cartea prea… groasă.
Aşadar, după comanditarii Istoriei României “crimele comuniste din România” vor începe fix la…
…“În 1945…”
De ce abia în 1945? Iată de ce:
1. [Fiindcă] “Nu este bine să aducem vorba – acum, când intrăm în Europa! – despre Ocupaţia brutală, barbară, asiată din 28 iunie 1940, de către URSS a Basarabiei, a Bucovinei de Nord a Herţei; nu este bine să vorbim – chiar acum! – despre tragedia românilor din România, fugiţi în panică de Raiul Comunist, ori surprinşi pe loc şi transformaţi în “cetăţeni sovie-tici” – cea din Săptămâna Roşie: aceasta trebuie cu orice preţ contestată vehement, tratată de “antisemită”, de “fascistă” – în vederea ocultării, a uitării ei şi răzuită de pe retina sufletului supravieţuitorilor, din viscerele urmaşilor – de ce? Pentru a nu atinge fie şi cu o floricică pe fraţii noştri ruso-ucraineni – altfel ne-am trezi vorbind şi de Anul Roşu : iulie 1940-iulie 1941, când bolşevicii (ruşi, de-alte-naţionalităţi) au căsăpit o bună parte dintre români, o altă bună-parte au deportat-o în Siberia.
Aşadar tovarăşii noştri istorici vor avea sarcina de onoare de a nu se mai rezema pe memorie; de a nu face, de voie, aşa-zisă-istorie, ci de-nevoie curs-scurt şi instrucţie militară la cataramă în vederea însuşirii (!) amneziei generalizato-disciplinate.
Guvernanţii ţin musai să-i oblige pe români să uite că există o Basarabie, o Bucovină, un Ţinut al Herţei. Prin decret vor să facă să fie ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată…:
…nici Problema Tezaurului, nici a Tatar-Bunarului, nici a Pactului Stalin-Hitler, nici a Hăcuirii Teritoriului Moldovei istorice de creionul lui Molotov care ne-a lăsat fără Hotin, fără Sud, fără ieşire la mare, fără mal la Dunăre; să nu mai rămână în amintiri Problema Insulei Şerpilor, nici a Canalului contemporano-ucrainean, nici a Pactului cu Ucraina, nici a Tratatului cu Rusia, nici a violenţelor împotriva românilor din URSS, din partea ruşilor şi a ucrainenilor; şi nici a despăgubirilor ruso-ucrainene pentru jefuirea României vreme de decenii”;
(Citat din Apel: “Unii dintre semnatarii importanţi consi-deră că referirea într-un asemenea Apel la Basarabia nu este posibilă în acest an, inainte de integrarea României în UE”. Ia te uită: care-cine or fi “importanţii-consideraţionişti”: Blandiana?; Oişteanu?, Radu I. Feldman?, Liiceanu?, L. Pintilie?, Pleşu?, Marko M. Katz?, N. Manolescu-Unesco, Şora, Paler, I. Vianu?).
2. “Nu este momentul «în acest an», când intrăm în Europa” – alt citat – să pomenim de Cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, la 30 august 1940 ; momentul este să tăcem masacrele ungurilor asupra românilor, discriminarea cruntă răzbunînd… “nedreptatea de la Trianon”) – până taman în 1945!; în schimb, momentul fiind pentruştergerea din memorie (ca să nu-i jignim pe fraţii unguri, cei ce se topesc de dragoste fierbinte de oláh) şi să fie ca şi cum nimica nu s-ar fi petrecut, niciodată, niciunde”;
3. “Nu este deloc «momentul»” (ah, nu-i-momentul-la- intelectualul-român, dezertorul, laşul, pitulatul, altfel semnatar-important!) să amintim Cedarea Cadrilaterului la 7 septembrie 1940: îi ofensăm de moarte pe fraţii bulgari!, care, ei, totdeauna, de veacuri, e-he-he…
Să fie la ai noştri dacişiromani doar grija prudentului suflător în iaurt de a nu atinge măcar cu o… suflare suprasensibilităţile fraţilor ruşi, unguri, bulgari? Da de unde!
Ci nenumita, nerostita spaimă de avioane – citeşte: de Israel, de SUA: aceste două forţe teroriste. Ele ne împiedecă, ne interzic să vorbim şi noi, românii, despre holocaustul nostru, anterior celui cunoscut de evrei (al lor a durat cinci ani iar de jumătate de secol funcţionează copyrigt-ul pe suferinţă). Al nostru a început la 28 iunie 1940, a durat o primă parte până în 15 iulie 1941 (dînd, în 12 luni, în jur de 300 000 victime), pricinuit de bolşe-vicii invadatori, dintre care foarte mulţi evrei; apoi din 23 august 1944, când ne-au-liberat-ţara-ocupanţii-sovietici (şi vorba ceea: uitaseră să ne libereze şi de ruşi…), în primele rânduri ale lor fiind foarte marele număr de evrei originari din România, dar şi din Rusia. Iar din 1945 nesfârşitul calvar cauzat, nu în ultimul rând de “ajutorul frăţesc, internaţional”: cel puţin jumătate din cei 100 000 unguri şi cehi trimişi de ruşi în România, să organizeze ei poliţia de tip NKVD erau evrei, nici măcar din Transilvania de Nord. Ei ne-au hăituit, ne-au arestat, ne-au învinuit, boscorodindu-ne (în înţelesul de origine, adică într-o limbă necunoscută nouă), ne-au umilit, ne-au belit, ne-au torturat ca la ei, în Asia, ne-au acuzat că… îi trimisesem la Auschwitz! Efortul (patriotic, de mare-maghiar) al lui Wiesel de a diminua substanţial “contribuţia” Ungariei la masacrarea evreilor a dat rezultatele scontate: bilanţul publicat de el şi de ai săi al victimelor a fost translat fără strop de ruşine de la Maghiaria în rubricile ţărilor parţial ocupate: Slovacia, Iugoslavia, România – însă, doamne-fereşte să fi amintit ei, eterne victime de ne-evreii (slavi, valahi) victime ale politicii de feroce purificare etnică impusă de Horthy, amiralul deloc mai angelic decât mult hulitul mareşal Antonescu. Astfel a apărut inscripţia de la Coral, operă a lui M. Rosen, E. Wiesel, R. Ioanid: “400 000 evrei victime ale Românilor”.
Am mai spus, re-spun: victimele se numără de la unu/una – dar “statisticienii” Wiesel,R. Ioanid, Ancel, Benjamin nu s-au sfiit să fixeze ei cifre astronomice – ca să aibă de unde lăsa.
“…până la 1989, «la revoluţie»”!, indică guvernanţii punctul terminus (al mersului Istoriei). Acolo va trebui ca cercetorii să coboare, să se oprească din cercetat, să pună punct călătoriei prin istoria pătimirilor noastre sub comunism. Ca şi cum printr-o minune, începînd din ziua de l ianuarie 1990 fix, printr-un decret al lor, al comuniştilor, ar fi încetat crimele… comuniste…
… Dar tulburările interetnice de la Târgu Mureş puse la cale de tovarăşul I. Iliescu? ;
… Dar mineriadele ? – ce au fost ele dacă nu război civil caracterizat, declanşat de comunistul I. Iliescu – “Omul cu o mare” al lui N. Manolescu (vezi interviul legitimator al criminalului şi al crimelor sale în România literară din iulie 1990)?;
… Dar situaţia generală a ţării continuînd a fi ceea ce era înainte de 1989 (cu două excepţii: dreptul de expresie şi dreptul de circulaţie): altfel de ce Caraman, celebrul spion al ruşilor a rămas, din umbră, la cârma Securităţii?; câţi securişti vinovaţi de crime (ca N. Pleşiţă) au fost pedepsiţi pentru faptele lor, măcar împiedecaţi de a ocupa platourile televiziunii, lăudîndu-se cu “faptele patriotice” ale lor, totodată ameninţînd, insultînd victimele, chiar morţii (“Banda lui Arnăuţoiu”)?
Să vedem cine a semnat Apelul din 10 martie 2006:
Mai întâi să-i remarcăm pe cei care… – ca din întâmplare! – fac parte şi din staff-ul I. I. C. C. (în ordine alfabetică):
Ştefana Elvira Bianu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Liiceanu, Stejărel Olaru, Marius Oprea, Cristian Pîrvulescu, Andrei Pleşu.
Ai zice că primiseră dispoziţia de a întări şi poziţia vecină – şi soră, cum ar veni: ambele capete ale viţelului de aur (şi de stat):
Să aruncăm o privire în urmă cu 7 ani la cei care semnaseră şi Apelul Ruşinii, cel pentru realegerea lui Iliescu :
Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Anca Oroveanu, Smaranda Vultur, Carmen Muşat, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Magda Cârneci, Dan Culcer, Liiceanu, N. Manolescu, Mircea Martin, Mihăieş, Oişteanu, Leonard Oprea, Pleşu, Paler, Patapievici, Mihai Şora, Alex. Ştefănescu, Stelian Tănase, Tismăneanu…
Revenim la Apelul din 10 martie 2006 – semnat de:
Sorin Antohi, Georges Banu, Adriana Babeţi, scriitor, Victor Babiuc fost ministru, Teodor Baconsky, diplomat, Gh. Boldur Lăţescu, prof. univ. , cibernetician, Ioana Brătianu, Maria Brătianu, Emil Brumaru, poet, Iaşi, Ion Caramitru, Costin Cazaban, Smaranda Cazan-Livescu, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Vitalie Ciobanu, preşedinte PEN Club (Organizaţia Mondială a Scriitorilor, Rep. Moldova)(?!), Livius Ciocârlie, scriitor, Adrian Cioroianu, Denisa Comănescu, Rodica Culcer, Dan Culcer, Nicolae Dima, Andrei Dimitriu, fost preşedinte director general al Societăţii Române de Radiodifuziune, Sorin Dumitrescu, pictor, Tudor Dunca, Smaranda Enache, Dan Erceanu, Constantin Eretescu, Anneli Ute Gabanyi, Georg Gane, scriitor, München, Sanda Golopenţia, prof. univ. , scriitor, Providence, SUA, Vasile Gorduz, sculptor, Sergiu Grosu, Ioan Groşan, scriitor, Stere Gulea, Cristian Hadji-Culea, Anca Haţiegan, Alexandru Hâncu, Alexandru Herlea, fost ministru al Integrării Europene, Lucia Hossu Longin, realizator TVR Valentin Hossu-Longin, scriitor, Sorin Ilieşiu, iniţiatorul prezentului Apel, vicepreşedintele Alianţei Civice, Marco M. Katz, preşedinte, Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Silviu Lupescu, director Editura Polirom, Norman Manea, Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Viorel Marineasa, Aurel Sergiu Marinescu, Mircea Martin, Claude Matasa, Irina Mavrodin, Sorin Mărculescu, Teodor Mărieş, preşedinte “Asociaţia 21 Decembrie 1989”, Octavian Mihăescu, scriitor, München, Germania, Ilie Mihalcea, jurnalist, Paris, Mircea Mihăieş, Dan C. Mihăilescu, Paul Miron, Christian Mititelu, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Mona Muscă, Carmen Muşat, Bujor Nedelcovici, Radu Negrescu-Suţu, Virgil Nemoianu, Ambrozie Nicolae Nicoară, preşedinte, filiala Braşov, Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” (?!?); Adrian Niculescu, istoric, dr. lect. univ. S. N. S. P. A. , Alexandru Niculescu, prof. univ. , Paris, Cornel Nistorescu, Viorel Oancea, deputat, fost primar al Timişoarei, Andrei Oişteanu, preşedinte, Asociaţia Româna de Istorie a Religiilor, Stejărel Olaru, director, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Leonard Oprea, scriitor, SUA, Marius Oprea, preşedinte, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Anca Oroveanu, Ion Mihai Pacepa, general, Octavian Paler, Horia-Roman Patapievici, preşedinte, Institutul Cultural Român, Dan Perjovschi, grafician, Lia Perjovschi, Marta Petreu, Monica Ioana Pillat, Ioan Pintea, scriitor, preot, Bistriţa, Lucian Pintilie, regizor, Cristian Pîrvulescu, preşedinte, Asociaţia Pro Democraţia, Gabriel Pleşea, Andrei Pleşu, Ion Pop, prof. , Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, Radu Portocală, scriitor, director, Institutul Cultural Român, Paris, Florin Postolachi, preşedinte “Asociaţia 15 Noiembrie 1987 – Braşov”, Nicolae Prelipceanu, Cristi Puiu, regizor, Silvia Radu, Tania Radu, vicepreşedinte, Institutul Cultural Român, Ştefan Racovitză, Geneva, Elveţia, Nestor Rateş, Constantin Răuţă, om de ştiinţă, Victor Rebengiuc, Ioan Roşca, cercetător, Teleuniversitatea din Montreal, Canada, Romulus Rusan, scriitor, Lavinia Stan, director, Centrul de Studii Post-comuniste, St. Francis Xavier University, Canada, Petre Stoica, poet, Valeriu Stoica, avocat, fost ministru al Justiţiei, Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, Ovidiu Şimonca, redactor şef adj. “Observatorul Cultural”, Ana Şincai, Mihai Şora, Alex Ştefănescu, scriitor, Domnica Ştefănescu, director Ed. ”Maşina de scris”, Stelian Tănase, analist politic, Alin Teodorescu, sociolog, Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice, University of Maryland, SUA, Cornel Todea, regizor, Alexandru Tomescu, editor “Alternativa”, Toronto, Canada, Lucian Turcescu, preşedinte, Societatea Canadiană de Studii Patristice, Concordia University, Canada, Florin Ţurcanu, istoric, Cornel Ungureanu, scriitor, Timotei Ursu, Anca Vasiliu, Ion Vianu, dr. , membru – Senatul Alianţei Civice, Sorin Vieru, preşedinte, Fundaţia “Gheorghe Ursu”, Daniel Vighi, Smaranda Vultur, Dinu Zamfirescu, preşedinte, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Vlad Zografi, scriitor, Şerban Rădulescu Zoner, preşedinte Alianţa Civică, Alexandru Zub, academician…
Întrebare (a mea şi doar a mea) naivă: ce vor fi căutînd în acest demers onest, legitim (şi atât de întârziat: 16 ani!, de către “democraţiile” ilieşti, de două ori şi constantineasca) al condamnării crimelor comunismului verii Oigenstein: Anca Răutu, fiica monstrului cu acelaşi pseudonume: Leonte Răutu şi Andrei Oişteanu, fiul politrukului NKVD Mişa Oigenstein, ultimul director al Uzinei de activişti de-stat-şi-de-partid “Ştefan Gheorghiu” – şi nepot al lui L. Răutu? Este normal (pentru noi, nu şi pentru ei, apostoli ai terorii generale de tip sovietic): nici Anca nici Andrei nu pot fi acuzaţi pentru crimele comise de părinţii lor (atât în Basarabia, pământ românesc, răpit de URSS în 1940), cât şi în restul României ocupat de tancurile sovietice, pe care veniseră ei, de la Răsărit, după 23 august 1944, să ne aducă lumina bolşevismului). Fiindcă noi nu suntem ca ei. Dar ei, ca trăitori pe pământul României, şi trăind bine de când se ştiu, nu se simt obligaţi de a declara audibil, citibil că dezaprobă faptele murdare, criminale, că nu (mai) împărtăşesc ideologia părinţilor?, deşi se impărtăşesc, în continuare, din supraavantajele elitarzilor colonizatori sovietici? În Franţa: nepoţi ai unor fideli ai lui Pétain îşi fac mea culpa pentru colaboraţionism de rând, însă în România descendenţii direcţi ai unor criminali precum fraţii Oigenstein, îşi văd de viaţa lor prosperă în desăvârşită şi batjocoritoare la adresa noastră nesimţire etică. Şi etnică. Şi în deplina nepăsare a victimelor părinţilor lor.
Acest Oişteanu, vânător de “antisemiţi”, a avut neruşinarea să scrie în revista 22 din 28 ian. -14 febr. 2005:
“Un caz insolit este cartea lui Paul Goma, Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004), care iese practic din orice tipologie. Goma nu se mulţumeşte să fie, ca alţii, negaţionist. El admite Holocaustul din România, dar îl motivează, îl justifică. O teorie atât de aberantă încât nici măcar nu este pedepsită de lege”.
Dacă teoria mea ar fi fost “pedepsită de lege”, Andrei Oigenstein s-ar fi îmbogăţit cu încă 10 000 dolari de la Ephraim Zuroff (din “fondurile de recuperări”), pentru “demascarea” mea! O asemenea creatură s-a strecurat şi pe o listă de semnatari care (în principiu) cer condamnarea comunismului! De ce s-a băgat şi aici, nesimţitul? Pentru că nimeni dintre victime nu i-a spus: «Locul tău nu-i aici, locul tău e printre slugile ruşilor!»; sau pentru că, la întrebarea: «Ce cauţi tu aici?», el să răspundă senin: «Să vă consiliez! Să aflaţi şi voi cum arată comunismul pe dinlăuntrul Cartierului Primăverii»…
Ce am învăţat din lecţia primită ca o un pumn între ochi la 10 martie 2006? Nimic nou, din nefericire pentru neamul românesc, doar confirmări:
– Solidaritatea este necunoscută pe meleaguri (vezi şi teoria Anei Blandiana : ‘La noi, în timpul tiraniei nu era posibilă solidaritatea’- citeşte: dacă Stăpânirania nu-i dădea bilet de voie…).
În schimb funcţionează din plin mioieriticul spirit de turmă: dacă românul (şi românca, tricoloră şi dânsa) vede o coadă, nu întreabă ce se dă acolo, se aşează numaidecât. Şi aşteaptă, cu conştiinţa datoriei împlinite (Căci, ce face Românul – în afară de faptul că el este etern? Românul aşteaptă – să vină “americanii”). De aici, din coada cozii, a văzut că celor din faţă nu li se întâmplă nimic rău: nu sunt bătuţi, înjuraţi, nici măcar certaţi: înseamnă că e voie de la Primărie să semneze-la-coadă ce-o fi de semnat – apoi nu se poate să nu se dea ceva…
– Nu mai este valabilă capacitatea (sic) intelectualilor de a citi-scrie. Ştiutorii de carte (unde mai pui: scriitorii!) dacă de scris, scriu, de citit ce au scris alţii… Cum adică: să abandoneze ei scrierea propriilor opere nemuritoare, pierzînd timpul cu citirea a ce au scris alţii? «Ce, eş’ nebun?», vorba personajului caragial’.
“După revoluţie” din ce în ce mai rari au devenit recenzenţii cititori ai cărţile recenzate; criticii literari care, înainte de a se rosti despre o carte, consimt la sacrificiul de sine: citirea cărţii lăudato-nimicite au părăsit acest obicei păgubos: nu citesc decât o singură pagină scrisă de “celălalt”, numai că prezentarea de pe pagina a IV-a nu aparţine totdeauna autorului, ci editorului.
Cum să se comporte altfel aceşti oameni de carte români faţă cu un Apel ca cel discutat? Adică să-l citească întâi, abia apoi să-l aprobe-dezaprobe? Să piardă ei timp cu… cititul? Dar omul de carte român, în majoritate zdrobitoare, deşi nu are încredere nici în nevastă, nici în frate, nici în mamă, nici în tată – în cazul unei manifestări a spiritului de turmă se năpustesc după Berbecul Imaginar: Iliescu, Becali, Manolescu (vezi ultima “unanimitate” a scriitorimii române…). Şi consimt. Şi aderă. Şi semnează (cu drag). Dacă au semnat alţii înaintea lui…
Dacă vreun nebun – oricum: un ne-român – atrage atenţia amicului că nu citise ceea ce semnase (am făcut, neintenţionat, experienţa în legătură cu Apeluldiscutat) – acela reacţionează curat-româneşte:
– fie recunoaşte-cinstit că nu citise, că nu ştia “ce conţine hârtia”, însă cum i-o recomandase un vecin, cum o semnaseră şi alţi colegi-de-breaslă – semnase şi el. A, da: a fost omisă chestia cu Basarabia… El e oltean get-beget, pandur, nu vrea să aibă nimic în comun cu basarabenii înapoiaţi, rusofili…;
– fie admite că citise textul, însă cum era grăbit, nu obser-vase că lipsea “problema Basarabiei”; apoi el, ardelean, are probleme cu ungurii care vor Ardealul, “problema Basarabiei” să şi-o rezolve basarabenii singuri, ca nişte băieţi mari, cum făcu-seră ardelenii: ei singuri, cu mâna lor se liberaseră de unguri;
– fie – minune: există, totuşi, români care, călcîndu-şi pe inimă, murmură:
«Da, dragă, iar am făcut o nefăcută… Îmi pare rău că am pus semnătura pe o… injustiţie, dar, spune: tu ce-ai fi făcut în locul meu? Uite: istoria pe care o ştiu e cea pe care am învăţat-o la şcoală şi pe care părinţii, bunicii nu mi-au contrazis-o – ca să nu păţim cu toţii ce mai păţisem. Aşa că nu cunoşteam amănuntele cu Basarabia, cu Bucovina, cu Herţa, cu Cedarea, cu Retragerea Armatei – de unde să le cunosc, dacă…? În ultima vreme am auzit ceva, dar nimic nu mi-a rămas. Iar cărţi… Şi azi simt, aşa, un fel de jenă – spune-i frică, dacă vrei – de cărţile pe ne-linie; ştii că frate-meu cel mare a fost anchetat pentru “Doina” lui Eminescu, pentru Goga şi încă pentru alţi autori epuraţi… Bunicii dinspre mamă sunt din Basarabia, bunelul a fost deportat în Siberia, mama era copilă când s-a refugiat în Regat – câte necazuri a îndurat în Oltenia, în Banat, apoi în Bărăgan, cu “titoiştii” – eu acolo m-am născut, într-un bordei… Atunci s-a jurat că nu va face nimic ilegal care să pericliteze viitorul copiilor»…
Ce mai poţi spune faţă cu astfel de, nu neapărat adevăruri (ce-i acela adevăr?), ci cu asemenea crâncenă realitate? Ce poţi face decât să-ţi înghiţi lacrima cât o gutuie înţepenită în gât?
Unii dintre cinstiţi gândesc că o casă se ridică în etape; că încetul cu încetul se face oţetul; că nu este înţelept să ceri totul dintr-o dată, ci azi una, mâine alta – până la urmă ajungem cu casa gata, întreagă!
Dacă ar fi aşa… Dar nu este – aşa:
Noi, Românii nu trebuie (ba chiar: să ne interzicem şi să ne supraveghem îndeplinirea) să ne milogim. Noi nu cerşim, nu implorăm să ni se arunce un oscior, o cojiţă de pâine. Noi cerem, nu drepturi, ci respectarea drepturilor noastre. Inalienabile. Şi întregi! De la care neam de robi, de slugi au învăţat ai noştri să nu ceară, azi, şi cutare şi cutare – «întâi să ne vedem în Europa, apoi o să cerem, he-he-he, şi luna de pe cer, nu doar Basarabia-aia…»?
Românii nu au cerut (de la cine, pentru Dumnezeu?) şi Basarabia-aia, nu pentru că Basarabia-aia ar fi greu de obţinut (de la cine, oameni buni?).
Ci pentru că românul nu are coloană vertebrală. Iar când vrea să recupereze un drept furat, o trage pe milogeală, pe cerşetoreală, recurge la bacşiş – de parcă ar cere cine ştie ce favor.
11 Martie 2006: zi de pre-doliu naţional – adevăratul Doliu va fi în 27 martie, când se vor împlini 88 ani de la Unirea Basarabiei cu România, în 1918.
În aceşti 88 ani s-au adunat trei cedări, trei vânzări:
Prima: la 28 iunie 1940;
A doua: imediat după “revoluţie” când, basarabenilor veniţi fuga-fuga, să ceară Unire cu Patria Mumă li s-a răspuns că Muma Patrie nu are nevoie de încă trei milioane de minoritari – altfel românofoni…;
A treia: cea din 10 martie 2006.
Ne-aţi vândut, fraţilor, ne-aţi “tratat” ca în Mioriţa. Nu mai rămâne decât să ne crăpaţi capul cu un pietroi în timp ce dormim.
Ziua de 27 martie va fi o aniversare fără sărbătoare.
Va fi un Prohod.
Paul Goma
© 2006 – 2015, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.