p.62-63

[…]

Sâmbătă 7 ianuarie 2012

Azi, mai puțin foarte rău.

Duminică 8 ianuarie 2012

Și azi. La fel.

Luni 9 ianuarie 2012

Tot așa.

Marți 10 ianuarie 2012

Și mai-tot-așa. Am răcit, ieri, am strănutat, m-am mucìt. Paștele mă-sii de boală.

Joi 12 ianuarie 2012

Prietena mea de la Chișinău, Sorina Gîlcă îmi trimite o replică dată de un “recent” emigrat individului care-și zice “senator pentru românii de pretutindeni”.

Nu o reproduc: un monument de nesimțitorism românorumân.

*

Ce bucurie mi-a făcut Ștefan Arteni. M-a anunțat că volumul lui Petru Ursachi, Omul din calidor a fost trimis la tipar. El îmi trimite pdf-ul.

M-am apucat de citit.

Mi-e greu, foarte greu să citesc, dar ce nu face omul la viața lui, ca să citească ce au scris alții, de bine, despre sine…

Vineri 13 ianuarie 2012

Tot așa, tot așa, tot așa.

*

 Mă consolez cu Omul din Calidor.

*

[…]

© 2012, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

(p. 1-7)

Sâmbătă 1 ianuarie

Bună dimineața!

Ceasul arată 6,36, dar eu sunt treaz de pe la orele 2.

M-am trezit, să văd: mi-a instalat Filip Jurnalul 2010?

Da, mi-l instalase – cu ameliorări pe care nu le-am pătruns, dar le-am acceptat cu drag.

Așadar, am pășit dincoace.

De ne-ar fi trecerea pârleazului fastă.

Unsprezecele din dată, în principiu, mi-ar fi favorabil. E-he, câte cifre “favorabile” m-au de-favorizat, de nu m-am văzut!

Un vizitator al Jurnalului 2010, observind câte lucruri rele scrisesem despre Plahotniuc, despre Diacov, despre Marian Lupu, știind de la ziar că acest partid a căpătat și Ministerul Culturii Moldovei (recompensă pentru îmbogățirea limbii noastre, româna: cu pluralul “capuri”, în loc de “capete”) mă întreabă dacă nu mă tem că mi se va sabota editarea Seriei…

Ba mă tem. Chiar tare de tot. Mai ales că am ajuns la capătul vârstei, nu mai am de unde scoate oleacă de așteptare («De ce vă grăbiți așa?», mi s-a tot reproșat). Mă consolez cu ce pot:

Mă temeam eu și de Ceaușescu și de Secoritatea lui, chiar de mă lăudam că nu mi-e frică de Bau-Baul tricolor. Ei, da: însă așa cum este mai meritoriu să scrii poezie bună fără a avea un mare talent (de mirare la o populație norddunăreană), îmi spun că poți avea un comportament normal, chiar de mori de frică (așa, cam ca mine); de frica “fostei Securități”, cum o descântă căcăcioșii noștri directori de tipul Andrei Cornea, Gabriela Adameșteanu chiar și curagiosul istoric Marius Oprea.

Am să înfrunt – cu mare frică – ostilitatea lui Diacov, a lui Plahotniuc, a lui Lupu; cu frică stăpânită, ca față de naturalii dușmani ai mei și ai nației mele, ca față de slugile rușilor asupritori, obraznici, brutali; am să dârdâi, însă așa, dârdâind, am să spun-scriu ce cred eu despre basarabenii mei ajunși împărați de județ, hai, de provincie, trădători ai noștri. Ce-or să-mi facă? Or să dea telefoane?, or să transmită “directive” să nu fiu editat? Ei și? Eu am acele cărți gata-scrise – ei ce au, gata-scris?

Directive? Să-și publice, măcar un volum de directive! Să și le premieze. Că directivele lor ar putea să-mi saboteze editarea Seriei? O-ho, și cum! După care eu voi putea să decedez liniștit în exil, la Paris, iar ei să-și mai ia încă “un mic concediu la Karlovy Vary”, în bună tradiție bolșevică, pentru a-și veni în fire după atâtea și atât de crâncene eforturi de a distruge până la rasul pământului Basarabia, nici măcar să lăse așa, în ruinuri, ce au distrus comuniștii și rusiștii și beliștii holocaustolologezi.

*

Mi-a venit “informații” dinspre Chișinău: “niște confrați de peste Ocean” au fost în vizită pe malurile Bâcului “la mai multe instituții de cultură și la sedii de decizie politică”. Iar pe-acolo m-au vorbit de rău; că neg Holocaustul, că sunt antisemit, xenofob, antirus, antiucrainean (dar s-au păzit să spună că sunt și anti-român). Și cerînd-somîndu-i pe guvernamentali să-mi retragă cetățenia de onoare a Chișinăului (pe care nu mi-au dat-o); să nu-mi acorde cetățenia moldavă (pe care tot nu mi-au ‘rdat-o: trecuseră pe-acolo mai întâi “veteranii” lor, urmașii politrucilor evrei care semănaseră dezolarea, prin deportări, înfometare, moarte, începînd din 28 iunie 1940); să nu mă sărbătorească la 2 octombrie, după cum promiseseră (în afară de modestul colocviu de la Academie, nimic : gubernamentalii dârji, iubitori de cultură cu caractere latine, nu m-au felicitat, nici nu auziseră de mine – dacă nu cunosc buchile “burgheze”, românești) si dă-i si luptă-i, vorba lui Caragiale în varianta maldavineascî.

Enervanți, informatorii (tot români de viță veche)! Nu am aflat de la ei cine anume erau “confrații de peste Ocean”. Unii spuneau “cinstit”, că nu știu care, anume; alții că nu pot rosti nume, fiindcă ei nu sunt denunțători – alții, muuult mai curajoși fiind de părere că nu putea lipsi javra de Mark Tkaciuk…

Cu ce m-am ales din “informații”? Cu atâta: nu Tismăneanu era aclamatul vizitator la Chișinău, cum spusese Tudoran că ar fi aflat de la Mihăieș.

Mare scofală! Nu e Vova?, uite Vovii, căci eu sunt preste tot. O Armată Roșie, o Divizie de Cavalerie babeliană, cea iubită de umoristul nepot al propriilor mătuși telaviviote: Cosașu. Pentru o treabă ca aceea se găsesc legioane de lepre care nu mă suportă nici în vizită, la mine – “în ospeție, acasă”, cum formulase Snegur invitația primă, prin 1992. Știam de multă vreme că “tovarășii evrei” se opun din răsputeri vizitei mele în Basarabia. Eram pe punctul de a spune/scrie: “dar măcar ei o fac pe față…” Ei bine, eram pe punctul… de a mă înșela, crunt; nici evreii nu protestează “pe față”, nu iscălesc protestele cu numele lor adevărate fiindcă ei nu au așa ceva, ci doar pseudonume conspirative, de ilegaliști kamuniști, de profitori-pe-viață ai regimurilor bolșevice instalate și prin truda lor, nu modestă, ci hotărîtoare. Ei protestează cu spume, cu stropi la prakuratura, la Varonin, la guvern, la Biblioteca Natională (suferă cumplit de lipsa NKVD-ului, de a KGB-ului) – în haită, în grup de tovarăși anonimeni, cum le spunea mama.

* Nu mi-a dat pace “scrisoarea deschisă de protest” reprodusă în jurnalul pe decembrie 2010.

Nu contează cine este “Cella Manea cenoma@msn.com.” (o analfabețică obrăznicuțică, altfel o binecrescută și o bineeducată – de-acasă!). Contează că prin glăsciorul (sic) ei vorbește o formație de asalt blindarisìtă, asmuțită asupra victimei gata-judecate, gata-condamnate – la Tel Aviv, la Washington – rămâne doar (!) să fie sfâșiată în public, la București, în urletele de satisfacție ale… nesfârșiților intelectuali românòși din 2010-2011.

Sub titlul “scrisoare deschisă” li se cere (să se observe impersonalul bolșevic) intelectualilor în chestie să participe la execuția cuiva. Este prezentată – ca pe la noi, dar grafiată cu ambele picioare-stângi – ca pe la ei:

“Uitati o scrisoare deschisa de protest (subl. mea, P.G.) catre directorul TVR (televiziunea de stat), despre o emisiune in care Ion Cristoiu a prezentat un portret de politician mainstream lui Corneliu Zelea Codreanu. Se poate vedea un fragment al emisiunii pe link-ul de YouTube inclus. Daca gasiti chestiunea suficient de inacceptabila sa va alaturati semnatura trimiteti un email dl. prof. Mihai-Dinu Gheorghiu la adresa mihaidg@yahoo.fr

Si diseminati scrisoarea altor cunoscuti care credeti ca ar dori sa o semneze.” (…)

“Domnule Director,

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Voda si difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul careia jurnalistul Ion Cristoiu a facut unele afirmatii inacceptabile cu privire la “moralitatea” lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul miscarii legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca erou romantic. Dorim sa va atragem atentia ca afirmatii de genul celor facute în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercari de acreditare a unor neadevaruri istorice, ci si ofense la adresa memoriei victimelor miscarii legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declara ca ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca si gazda sa, dna Eugenia Voda, ignora caracterul fascist , si terorist al acestei grupari politice, contributia ei la pregatirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (si a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovati, între care si personalitati ale vietii politice si culturale românesti din perioada interbelica. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decît confuzie si deruta în contextul politic si economic actual.

Va solicitam de aceea, domnule Director, ca institutia publica pe care o conduceti sa se delimiteze in mod ferm de afirmatiile facute în emisiunea amintita si sa sanctioneze pe cei care sunt raspunzatori profesional pentru producerea si difuzarea ei .

Secvente edificatoare din aceasta emisiune pot fi vazute la adresa http://www.youtube.com/watch?v=Ks0mqFIkycg”

Așadar, “Scrisoarea” prezentată de cenomanea cu formula nesfârșit de protocolară: «Uitați!», care vine, nu de la “a uita”, ci de la familiarul: «Io-te!» a fost semnată, deocamdată, de: (am mărit caracterele, ca numele să fie văzute de departe):

“Dinu Adam, scriitor; Laszlo Alexandru, scriitor; Liviu Antonesei, scriitor; Adina Babesh, politolog; Daniel Barbu, profesor de stiinta politica; Tereza Barta, profesor; Liviu Beris, genetician; Gheorghe Campeanu; Igor Cașu, Ph.D.; Adrian Cioflanca, istoric; Vera Cimpeanu; Mariana Codrut, scriitoare; Alexandru Cosciug; Dr. Peter Dan, psiholog; Iulia Deleanu; Doina Denes, psiholog; Caius Dobrescu, scriitor; Marius Drăghici; Alexandru Florian, sociolog ; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; Prof. Dr. Adrian-Paul Iliescu; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Marco Katz, istoric; Marius Lazar, sociolog; Ioana Macrea Toma, dr.; Sorin Adam Matei, Profesor asociat, USA; Adrian Miroiu, prof. dr.; Mihaela Miroiu, prof.dr.; dr. Sergiu Miscoiu; Drd. Crisanta Moldovan; Rodica Moldovan, profesor; Mircea Moldovan, inginer; prof.univ. dr. Mircea Morariu; Alexandru Muraru; Lucian Nastasa, istoric; Andrei Oisteanu, cercetător; Gina Pana, doctor in filosofie ; Alina Pavelescu; Ovidiu Pecican, prof. univ. dr., membru al Uniunii Scriitorilor ; Alexandru Petria, ziarist si scriitor; Ion Popa, istoric; Nicolae Rosu, Germania; Liviu Rotman, istoric; Gheorghe Schwartz, scriitor; Dragos Sdrobis; Michael Shafir, politolog; Nicoleta Sovre; Lucian Stefanescu; Edit Szegedi; G.M.Tamas, Budapesta, Ungaria; William Totok, publicist, Berlin ; Dorin Tudoran, scriitor, Eniko Vincze, antropolog; Alexandru Zugravu, redactor. Ioana Dumitrescu, redactor; Norman Manea, scriitor ; Mircea Țicudean, ziarist; dr. Adrian Niculescu, politolog; Livia Popescu, sociolog; Smaranda Enache, filolog ; Christine Chiriac; Raluca Petcut, activist pentru drepturile omului; Serban Nichifor, compozitor; Alexandru Jadaneant, avocat; Vlad Gross, drd; Andrei Muraru; Denis Deletant, istoric; Vlad Solomonbegin […], medic, jurnalist, Israel; Maria Roth, prof. dr.; Camelia Runceanu, drd; Andreea Pruncut; Peter Manu; Raymond Luca; Stefan Maier; Andrei Ujica, Marietta Ujica; Nicolae Prelipceanu; Mioara Villancher; Joaquin Garrigos, traducător, fost director al Institutului Cervantes din București; Wanda Cristali; Bogdan Suceavă, scriitor si matematician; Constantin Severin, scriitor si artist vizual; Miron Stefan; Olga Stefan; Vasile Morar, prof.dr.”

I-am copiat aici pe toți cei declarați de acord cu textul agresiv, acuzator, uitați!-tor, idiot, puitor-la-zid, vâșinskian (dar și: brucanian și nestorignatian și barangian) al scrisorii. Nu figurează, aici I. Vianu: el a comis un text “personal” în același ton: condamnare hotărîtă, fără apel, a extremismului de dreapta, a legionarismului, care, se știe (în fine, se știe la Centrală), tot-mereu-într-una amenință, rânjind și așteptînd momentul să devoreze draga democratura din țărișoară și nu, doamne ferește, extremismul de stânga, bolșevismul renăscut, holocaustizarea care nu ne mai lasă să respirăm fără a plăti fumărit pe existență, taxă pe aer – prin condamnare în haită, a orice manifestare de exprimare liberă, fără zapiskă de la partidul lor, telaviviot!

Concluzia mea – să mi-o combată Dorin Tudoran, Laszlo Alexandru, M.D. Gheorghiu, Katz, Florian, Oișteanu, Shafir, Pecican, I. Vianu și ceilalți holocaustologo-transsinistrologi profesionalizați : Românachii se “solidarizează” cu vijelios avânt și cu nesfârșit drag când se ivește ocazia să înfunde pe câte cineva (nu se întreabă: merită acela sau nu să fie pus la zid?, cine hotărăște? Wiesel?; au poate I. Vianu?) – și nu Doamne ferește, pentru a-l apăra (de agresorii Wiesel, Zuroff, Oișteanu, Katz, Laszlo, Shafir, I. Vianu).

Observase un forumist (dealtfel singurul care nu delirase de satisfacția tăierii-capului “vinovatului” pentru lèse Holocaust): intelectualilor noștri românăchești (dacă admitem că un Katz, un Horodi, un Solomonbegin, un Totok, un Mihai Dinu Gheorghiu, un Alexandru Florian, un Oișteanu, un Peter Dan, un Peter Manu, un Pecican – și alții și atâția alții sunt intelectuali-români le crapă buza după cenzură – dar unilaterală!, dar parțială! Și numai dacă este în favoarea-folosul evreilor.

Întrebare inevitabilă : ce fel de intelectuali sunt cei care pledează pentru reintroducerea instituționalizată a cenzurii? Răspuns: aceia (nu: aceștia) sunt bravi «intelectuali românòși» - ca cei înșirați mai sus, fără a-l uita pe supraintelectualul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu.

Am avut cuvinte rele, aspre pentru colegii scriitori, aceia care, în iunie 1977 acceptaseră fără crâcnire hotărîrea lui Ceaușescu de a introduce întrecenzura (autocenzura nemaiavînd nevoie de o HCM, ca să funcționeze, duduind), acea piteștizaredulce. “De-acum” (din iunie 1977) operația de cenzurare a textelor de publicat urma să fie “efectuată” de către scriitoriiredactori ai periodicelor, ai editurilor, să nu fie lăsată în întregime pe umerii împovărați de atâta sarcini-de-stat-și-de-partid a Ianoșilor, a Pavel-Cîmpenilor, a Docsăneștelor de tustrele sexe, “instructorii de partid”…

S-a supărat atunci pe mine – prin intermediar, nu mai avea “contacte dușmănoase” cu mine de când trimisesem manuscrisul Ostinato în Occident – buna mea prietenă, Gabriela Adameșteanu: Ce-aș fi vrut eu : ca ei, scriitorii, redactorii la periodice, la edituri să facă în gest de protest? Ei, singuri-singurei, cu mâna lor? N-oi fi poftind o grevă? Măcar un text de opunere la “măsura” Ceaușescului? Dar unde ne trezim: în Occident? La urma urmei, mai bine așa: de ce să ne lăsăm cenzurați de troglodiții ne-scriitori de la CC, când putem face treaba asta între noi, colegi, prieteni, cultivați, scriitori profesioniști? – nu am pus ghilimelele citării, fiindcă nu sunt sigur de… formă, însă fondul cugetării scriitoarei Gabriela Adameșteanu acesta era.

Am mai consemnat în jurnalele mele rezultatul modului intelectualnik, scriitoricios – de a vedea (și de a accepta) cenzura-de-sus, altfel-zisa cenzura-de-stat-și-de-partid, când, prin 1988, Gabriela Adameșteanu a călătorit și în Franța și ne-am re-văzut – după muuulți ani. Fiindcă mă întrebase ce mai scriu, cu toată buna-credință și bune amintiri colegiale (dinainte de 1971!) i-am încredințat dactilograma cărții intitulată atunci Din Gară, devenită apoi Arta refugii. Când mi-a restituit-o, am crezut că înnebunisem: prietena mea bună (chiar dacă în ultimii 12-13 ani nu mă mai frecventase, mă evitase cu un curaj de Ecaterină Teodoroiu), excelenta scriitoare olteancă Gabriela Adameșteanu îmi făcuse, pe manuscris, observații năuce, obraznice, în același timp împanicate, de-a dreptul căcate-pe-sine, parcă știind că vor fi verificate de torurile futelare, convinsă că are să i le vază tovarășul său de viață Bălăiță, membroiul CC al PCR, cohabitatorul și cenzorul șef-personal al ei – dacă nu chiar Docsăneasca în persoană (fiindcă să nu ne închipuim noi că tovarășii de la Controlu’ Presi’ dăduseră ortu’ popii iar autorii de cărți pe românìe rămăseseră de capul lor, nooo!). Din moment ce vulgara, obșteasca cenzură-cenzură și-o făceau, cu clacă, chicotind, dîndu-și coate complice-amuzate/peste poate înșiși iscălitorii de cărți, cei care se opuneau puternic comunismului, prin cultură curată cu voie de la Melițea ‘Porului. După care mergeau, în grup organizat, de să beie o bere – de la mama ei…

I-am arătat și Anei “contribuțiile” prietenei noastre. Pentru câteva clipe ne-am trezit – la noi, la Paris – pătrunși de frica, de spaima, de teroarea cenzurii de la București răzbătută prin notațiile Gabrielei Adameșteanu făcute departe de Ochiul Neadormit al lui Big Brother, pe o dactilogramă comisă de mine. Dealtfel, draga de Gabriela, mărturisea că ei îi este atât de frică în general, de avioane, în special de ceea ce ea nu-i spunea pe nume – încât se pișează pre dânsa…

Frica ori nevoia de protecție din partea Puterii, a adus “intelectualitatea română” să ceară, cu gura ei, cenzurarea colegilor, a confraților. Mecanismul mental fiind simplu: cel cu capra vecinului; și cel al gardienilor de rang inferior: “Decât să plângă mama…”

Ce noroi, ce latrină de cazarmă, debordată, viața ‘telectuală a României. În frunte cu Ion Vianu, nemilosul pedepsitor de “extremiști de dreapta”, fiindcă pe bolșevicii evrei veniți pe tancurile cu o stea roșie în cur, cei care care ne-au distrus țara și oamenii și sufletele lor nu-i vede, de când, brusc, a aflat că el este iudeu curat, nu un murdar goi.

*

Ne-a scris Dana, strănepoțicuța-mi: mare minune! Merge la Brașov, în vacanță de ski. Bucurie la noi, să fie și la ele, fata și mama.

[…]

(p. 52-53)

[…]

Luni 17 ianuarie 2011

Am aflat că Mihai Cimpoi a pierdut, nu doar șefia Uniunii Scriitorilor, ci și scaunul de deputat. Uite-așa, ca la noi, în Românìca Mare. Și nici anunțat nu a fost că nu mai este parlamentar! Îi voi căuta adresa de acasă ca să-i scriu două cuvinte.

*

Îl iertasem pe Shafir de o greșeală? Mare greșeală să-i ierți lui Shafir… o greșeală, fie și de tastare, într-un text de criticareacuzare a cuiva că a comis… tot o greșeală din aceeași pricină. Subliniez greșalele shafireze:

“6. De Michael Shafir la 14.01.2011, ora 14:45 Oare nu modereaza nimeci aceste comentarii? Daca nu pentru continut, cel putin pentru ortografie!!! “Tudor S-AU Paunescu” (acesta fiind greșala condamnată de negreșitorul Shafir, n. m. P.G.). Vajnicii aparatori ai rrrromanismului in camasa berde si izmne rupte ar trebui sa-si invete mai intai propria limba.”

Îi repet lui Shafir sfatul de ieri, cel de după “doar” două greșeli:

“Și, în primul rând să învețe limba în care se exprimă, chiar dacă nu româna îi este “propria limbă”, ci, vai: “impropria”.

*

Mi-e inima la Tunisia. Mă tem să nu aibă soarta României, să i se fure revoluția, citește: sângele vărsat. Urmăresc evenimentele cu inima strânsă, cu simpatie și cu durere. Le țin pumnii.

[…]

© 2011 – 2012, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

VACA

De două zile (re)citesc cartea lui Alexei Vakulovski În gura Foametei - mărturii ale supraviețuitorilor - îngrijită de Flori Bălănescu, apărută după multe respingeri, amânări, tergiversări, la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București 2011.

O bună parte din mărturii a fost înclusă în a mea Săptămână Roșie.

Ce mi-a sărit în ochi la citirea volumului întreg?

Rolul jucat de vacă în salvarea de la moarte a atâtor vieți omenești pe timpul foametei. Cine a avut o vacă și a păstrat-o, a ținut-o în casă, ca să nu i se fure, să nu i se mănânce, a răbdat de foamea sălbatică, fără să o sacrifice – acela (și ai lui) au supraviețuit.

Simbolul Moldovei a fost Bourul. Al Basarabiei: Calul.

Dacă aș fi rege…, aș decreta Vaca animalul emblematic, cel care ne-a salvat de la moarte pe noi, Basarabenii în timpul Foametei planificată de la Kremlin, între 1946 și 1948.

I-aș înălța vacii, statui. în fiecare localitate în care a bântuit Foametea. În locul Lupoaicei care îi crescuse, alăptîndu-i pe Romulus și pe Remus – o blândă văcuță: costelivă, și ea abia ținîndu-se pe picioare, dar care, cu puținul lapte a salvat de la moarte mii, poate sute de mii de copii, azi adulți.

În locul Tancului Sovietic care ne-a terorizat cu “faima-i de salvator al narodului maldavinesc de fașizmul românesc”, o pașnică și nutritoare văcuță, de la care, chinciți, atârnîndu-se cu amândouă mâinile descărnate de ugerul fleșcăit, se adapă de la sucul-vieții doi copii scheletici, în zdrențe, cu capul mare – o fată și un băiat, gata-gata să treacă în lumea cealaltă.

Dar nu vor trece. Grație Vacii, muma lor.

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Paris, 20 noiembrie 2011

Iubiți prieteni,

Mă adresez vouă, care nu v-ați plictisit de tânguielile mele că mă persecută Puterea, că ai mei colegi de breaslă, vorba lui Dimisianu profită denunțîndu-mă ca antisemit; că cei care mă lăudau nemeritat până prin 1993 (momentul în care editorul meu Liiceanu a trimis la topit tirajul retras din librării în 1990 din Culoarea curcubeului) au trecut, fără măcar să (se) întrebe: «De ce, Tovarășu’?» la atacarea, “desființarea” mea și a cărților mele, nu ca “pe timpul Terorii comuniste” prin “directive-de-stat-și-de-partid, ci prin promisiuni de burse și, simultan amenințări dinspre Washington și Tel Aviv că cine va face ca Goma, ca Goma va pieri.

Am asistat neputincios la campania subterană – dar cât de fructuoasă – împotriva “susținătorilor” mei, dusă, cum se întâmplă la noi, în România de către, până ieri normali susținători și ai mei, deveniți ca toți convertiții peste noapte feroci demascatori ai unor colegi ai lor, rămași… normali susținători ai propriilor opinii despre, nu Goma, ci despre ei înșiși.

M-am apărat și mi-am apărat prietenii cu ce am avut la îndemână; cu bietul Jurnal internetizat – pe care co-exilatul meu (sic) Norman Manea l-a găsit stufos, repetitiv și, cum altfel: antisemit.

Cu prilejul ultimelor două (nu trei?) tentative de a recăpăta cetățenia română, cea luată de Ceaușescu în 1977 și de a recupera cetățenia, tot română, ca nativ din Basarabia, am simțit călguran dulceața solidarității, atât de la frații și surorile mele din stânga Prutului, cât și dinspre cei/cele din dreapta lui.

Însă, vorba filmului, “N-a durat decât o vară”: Guvernanții (“Guvernanții”, mai marea jalea și râsul, de la Chișinău, au uitat fulgerător promisiunile, atât după vizita ghidată a lui Ghimpu la Ierusalim, cât și după protestele obraznice, analfabete ale alcătuitorilor comunității evreești din Moldova și m-au pus să fac o cerère…). “Guvernul” instalat cu nădejde la Cotroceni a exersat pe spinarea mea adevărul-de azi/ contra-adevărul-de-ieri, mințind fără rușine în legătură cu situația mea, cu urechea aplecată la “consiliile” unor Tismăneanu, Manolescu, Liiceanu, Patapievici, Mihăieș, alcătuitoriști ai iaurtului acru al “culturii de Cotroceni”.

Ajungînd, în sfârșit, la ultimul “eveniment”, acesta de la 20 noiembrie 2011:

Le sunt recunoscător, întâi doamnelor:

Flori Bălănescu, Dana Tapalaga, Elena Iluță (fiica lui Viorel Ilișoi), dar și basarabencelor mele Aliona Grati, Mariana Pasincovshi, Nina Corcinschi,

deasemeni domnilor Gelu Tofan, Viorel Ilisoi, Cristian Cosmin Dragomir, Todor Petremarin, Adrian Tofan, Dumitru Ungureanu

Acestora și celorlalți care au lucrat la materializarea “memorialui” le mulțumesc din inimă și le urez:

Rămâneți cu bine, dragelor și dragilor,

Paul Goma

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Luni 31 octombrie 2011

Noapte udă, storcătoare de… tot sucul rămas.

Am răspuns lui V. Vosganian. Trebuia să spun: i-am dat un răspuns înainte de a fi întrebat, voi fi simțit eu că el n-are să mi-o pună. Între noi nu a fost, dorință de dialog, ci comunicări, separate – lasă că și acelea, fără… șir, fără rost…

De aceea m-am hotărît să mă adresez lui, “partenerului”, printr-o scrisoare. Îmi vine mult mai ușor să monologhez.

Această a doua variantă (4 noiembrie 2011) este una corectată și augumentată:

Paris, 31 octombrie 2011

Domnule Varujan Vosganian,

Am alcătuit și eu o listă. Una cuprinzîndu-i pe cei care mi-au făcut rău, foarte rău – pe ceilalți, care mi-au făcut doar “răuri” ne-mari nici nu-i iau în seamă, vorba mea: «Să-i bag in istorie doar pentru atâta?».

Unii făcători de rău îmi erau prieteni; mi-au făcut răul, nu pentru că “ar fi suferit presiuni”, ci pentru că ei înșiși, au descoperit acest alibi universal-sionist – cel neavînd nevoie să fie explicat, doar șoptit în taină, cu ochii rostogoliți de o simulată teroare:

«Ce știi tu la ce presiuni am fost supus…»

Iar interlocutorul (sic), de obicei deja-victimă a lui, fie prin nemaifrecventarea colegului, prietenului, fie pentru că și fusese denunțat – cu minciuni, invenții, și fără “presiuni”, “doar preventiv” (de parcă toți acești “presați” ar fi securiști, astfel justificîndu-și agresiunea asupra ta, biet nevinovat, acuzat, înc«put în labele Fiarei, ca în episodul real cu Securistul Ion Țîrlea, care-și zdrelise mâna în dinții mei, în procesul de producție anchetatorie, deci pe mine mă acuzase:

«Din cauza ta, mă!»)

Alții îmi era doar colegi – de redacție, de Uniune (a Scriitorilor), de cartier, însă și ei (ba chiar mai “indignați” manifestîndu-se de atitudinea mea decât prietenii), mă condamnaseră, întâi pe la colțuri, în discuții la o țigară cu colegii, apoi, cu vigilență revoluționară, în ședințele în care fusesem prelucrat - în absență ! – și în articolele indicate de tovarășii de sus: Ivașcu, Dumitru Popescu, Eugen Barbu, Ghișe, Dodu Bălan, Stroia, Vasile Nicolescu (dintre civili dar și dintre securezii cu grad, în acel moment travestiți în civil), articole scrise și publicate pe care le am și acum, în față, în clasoarele cu presa din țară, chiar dacă autorii lor au nerușinarea de a pretinde că “alții” le scriseseră, semnîndu-le cu numele lor ( Al. Dobrescu, Ceachir, Băran), ei fiind “de totdeauna cu inima alături de mine” (dar cu-picsul alături de partid).

Această listă a mea va fi restrânsă, cuprinzîndu-i doar pe cei ale căror “acțiuni vigilente” au avut urmări grave, catastrofale pentru mine, ca scriitor. Ce pedeapsă mai cruntă, pentru un scriitor decât interzicerea – nu de a mai scrie, ci de a fi împiedecat de a se exprima, de a publica?

O voi începe din:

1970:

Atunci Alexandru Ivasiuc - prietenul și colegul de pușcărie – lăsase să-i cadă din gură ceea ce morfolea în gând : “decodificarea” cărții mele Ușa noastră cea de toate zilele predată (la îndemnul său!) nou-(re)înființatei editură Cartea românească, unde amicul era unul din adjuncții lui Preda, alături de Gafița. Afirmație aiurită, neargumentată, neconfirmată:

«Goma a vrut să-mi distrugă editura (așa vorbea el de editura lui Preda): personajul Florica este, în realitate, Elena Ceaușescu, iar personajul Iosub este, în realitate, Ceaușescu!”

Cu exceptia lui Al. Paleologu nimeni din editură nu a contestat “verdictul” lui Ivasiuc. De atunci, din primăvara anului 1970 am fost interzis; deasemeni soția și socrul, traducători nu au mai putut colabora (decât sub alte nume: Manoliu, la Iosif și frații săi de Thomas Mann și… trimis în caseta tehnică la volumul Despre război de Clausewitz).

Prietenii lui Ivasiuc, Breban, Dimisianu, Florin Pavlovici îmi reproșează că, pomenind porcăriile, nedreptățile, turnătoriile, pângăresc un mort. Le urez apărătorilor pângăritului Ivasiuc să aibă parte și ei, ca scriitori, de interdicția totală (pentru mine, din acel moment, 1970 până în 1989, 20 ani încheiați), datorită unor vorbe-vorbe scăpate pe cravata unui delirant paranoiac.

Întrebarea mea (o tot pun de, iată, 41 ani): a existat un singur scriitor român care, știind că Ivasiuc a provocat interzicerea mea, câtă vreme am mai rămas în România (1970-1977), a pus sub semnul întrebării adevărul acuzației? Doar Paleologu. Și mai cine, dintre colegii mei, scriitorii români? Și-mai nimeni!, știut fiind că scriitorul român este unic la părinți, singurul european care evită să intre în conflict cu editorul – cel care îi va edita lui cartea/cărțile sale.

1977

Anul Chartei 1977 și al solidarizării noastre cu Apelul cehilor și al slovacilor.

Se cunosc oarecari amănunte, din cartea de mărturii Le Tremblement des hommes, scrisă la Paris, în 1978, apărută în traducere franceză în 1979, în românește în 1990 sub titlul Culoarea curcubeului, la Humanitas – voi reveni.

În acel an a fost lansată, din solidaritate cu cehii și slovacii și Mișcarea pentru drepturile omului în România la care scriitorii români, cu excepția lui I. Negoițescu, au fost de un curaj al prudenței-tradiționale, cum altfel: absenți (Ion Vianu, încă nescriitor, a semnat Apelul în unicul scop de a putea să emigreze, iar Bogza ar fi semnat cu dragă inimă, dar cine era acel Goma, necunoscut?: necunoscutul Goma avea, în acel moment trei cărți publicate la Gallimard, două la Suhrkamp, Bogza câte avea și unde, în Occident?). Mulți dintre semnatari au fost arestați, anchetați, brutalizați, somați să renunțe la adeziune, altii condamnați la închisoare, alții internați în azile psihiatrice, în fine, alți-alții căpătat pașaportul dorit.

Am fost arestat la 1 aprilie (1977).

1) După două săptămâni de anchetă la-la-Rahova, în jurul datei de 14 aprilie colonelul Vasile Gheorghe, comandantul arestului îmi arătase, triumfător, o hârtie, explicînd că fusesem exclus din Uniune -prin Consiliul său și nu prin… Comitetul Asociației (vezi si capitolul XIII, “14 aprilie” din Culoarea curcubeului). Acea hârtie avea stampilă, părea în regulă – atât că nu menționa motivul excluderii. Am mai văzut-o în dosarul “final”, citit înainte de “proces”. Însă acea hârtie – repet: în care era vorba de Consiliul Uniunii Scriitorilor - nu a mai fost găsită de Stejărel Olaru în Arhivele CSNAS, ci doar o notă manuscrisă a securosului Victor Achim, vorbind despre… Comitetul Asociației;

2) A umblat vorba că Arhiva Uniunii Scriitorilor ar fi fost distrusă în 1990 de noul președinte Mircea Dinescu la insistențele lui Doinaș, D.R. Popescu, F. Neagu, Uricaru, Blandiana, Buzura, Manolescu, Țoiu, Bălăiță – și alți “interesați”. În acest caz de unde au scos N. Manolescu și Blandiana “documentele” care îi îndreptătesc să afirme că nu Consiliul Uniunii Scriitorilor m-a exclus, ci… un ordin “de sus” (ca si “alungarea de la România literară”)? Desigur, “de sus” veneau ordinele, dar cei “de jos” le executau. Dacă îl credem pe V. Achim, securizdul, cu exceptia lui Preda, Jebeleanu, a Ninei Cassian – absenți de la ședința cu pricina – cine sunt ceilalți, pe lângă Fănuș Neagu prezenți și activi votanți? Bineînțeles: Blandiana, Manolescu, Fănuș Neagu, Doinaș – dintre scriitori, ceilați: Macovescu, Nicolescu, Ghișe fiind tovarăși-dragi care le explicau scriitorilor cum se scrie o scriere. Cum Fănuș Neagu și Doinaș au murit, semnatarii excluderii mele rămân Blandiana și Manolescu.

Liberat în urma unei campanii internaționale, mutat la o nouă adresă, fără telefon, supravegheat, izolat, am văzut, totuși la televizor momente de la Congresul Scriitorilor din luna iunie – acela în care Ceaușescu declara că în

țara noastră nu există cenzură dar… el propune desființarea ei și înlocuirea operațiunii de cenzurare cinstit-bolșevicioasă prin… piteștizarea organului: în locul activiștilor de partid controlori ai cuvântului, Marele Cârmaci anunțase că această operație va fi “efectuată” din acel moment de către… scriitorii înșiși, “lucrători în presă și edituri”. În prezidiu, chiar dacă nu era în primele rânduri, Blandiana se afla pe un scaun vizibil. Silitoare, lua notițe pe un maculator. Cum nu am aflat că ar fi protestat împotriva reeducării-ca-la-Pitești a scriitorilor, prin întrecenzurare, am dedus că domnia s-a nu a emis nici un mieunat de contrariere, de durere la aflarea directivei ceaușești.

Așadar în aceste două momente nefericite, cruciale pentru mine, 1970 și 1977, colegii scriitori nu au mișcat un deget, măcar pentru a-și manifesta nedumerirea, dacă nu protestul că unui scriitor i se pot administra asemenea pedepse -interzicerea de a publica și excluderea din Uniunea Scriitorilor.

1990

După “revoluție” mi-am imaginat că și pentru mine a venit libertatea de a publica – cu atât mai vârtos acele cărți solicitate de noii editori: prietenul meu Liiceanu și colegul meu Sorescu. Era atât de intensă, atât de atotdominantă bucuria-mi, încât nu am luat în seamă “accidentele” – pe care eu le credeam… accidentale:

- Faptul că, în primele zile din 1990, mergînd în vizită la Europa liberă ca să dăruiesc prietenilor proaspăta traducere în franceză L’Art de la fugue, Monica Lovinescu m-a întâmpinat dintr-un capăt al coridorului strigînd: «Nu este adevărat că Revoluția română a fost un putsch rusesc, cum susține Paul Goma – și celălalt basarabean, al lui, Victor Lupan!»;

- Faptul că, deși pregătită, programată, întâlnirea (de lucru) din casa Monicăi Lovinescu în jurul noului director al noii edituri Humanitas, a avut loc, dar fără mine, manifest evitat, nu am măsurat adevăratul motiv pentru care, deși mi se telefona și de câte două ori pe zi, să nu uit că urma să ne întâlnim, ca să punem la cale portofoliul editurii lui Liiceanu, Monica Lovinescu nu mi-a mai telefonat în ziua fixată (așa rămăsese stabilit: îmi va confirma “reuniunea de lucru”). Eu am crezut că programul a suferit modificări, însă telefonînd la D-na Lovinescu ore în șir, în ziua stabilită, nimeni nu a ridicat receptorul. A doua zi m-a anunțat, așa, în treacăt, că se întâlniseră și că lucraseră bine:

«Dac-ai ști cât a insistat Micnea să fie inclusă și cartea dumitale…»

Am consemnat în jurnale acest moment. De năuceală, de dezorientare:

- cum așa: nu sunt avertizat că întâlnirea-cu-editorul nu se contramandase?, că avusese loc? – de aceea fusese închis telefonul; ca să nu-i deranjeze pe decizători intruși de teapa lui Goma-cel-invitat?;

- avusese loc fără mine – prieten al noului editor și singurul avînd experiență editorială (franceză)?;

- de ce fusese necesar ca “Micnea” (Berindei) să insiste (sic) pentru ca una din cărți (Culoarea curcubeului), să fie inclusă în programul editorial Humanitas -după ce o solicitase Liiceanu, insistent? Dacă era vorba de o pledoarie, de ce nu fusese admis autorul, pentru a da prilej turcologului de serviciu și a fetiței Doinei Cornea, Ariadna Combes să se pronunțe în deplină necunoștință de cauză: care titluri să aibă prioritate la editare?

Acest semnal dinspre Monici și dinspre Liiceanu ar fi trebuit să-mi deschidă ochii asupra prieteniei… “prietenilor de 30 de ani” : cu puțin timp înainte ei condiționaseră neparticiparea mea de participarea lor un colocviu despre Eminescu (colocviu la care ar ar fi trebuit să vorbească și Dan Petrescu, venit din România – însă Monica Lovinescu invocase nu știu ce prevedere din regulament care…).

Cum sunt “optimist”, îmi zisesem că întâmplările fuseseră… întâmplătoare și mărșăluisem (șchiopătînd) mai departe, în echipa celor buni.

Ce trebuia să fac? Să mă supăr, să trântesc ușa bunilor prieteni? Cum să fac așa ceva? Mi se părea de neimaginat. Lor însă – Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, lui Liiceanu, lui Berindei – li se păruse… normal să se descotorosească de mine, astfel -dacă nu mai eram util, îi scăpase Doamnei Lovinescu un porumbel al adevărului…;

Tot “normal” să nu mă coopteze în grupul de ajutorare a răniților revoluției din România și colectare de îmbrăcăminte, medicamente : «Te-ai plictisi curând”, îmi comunicase Șerban Cristovici, cuvintele Monicăi Lovinescu;

Tot “normal” a fost ca, după ce îmi spuseseră – repetat, repetat – să nu uit întâlnirea cu o echipă de televiziune română, la care urmau să participe în primul rând Eugène Ionescu, Cioran, Monicii – pentru că maestru de ceremonii era tot Liiceanu – să mă… ignore, evite, să anunțe echipa de filmare că Goma este bolnav; astfel în toamnă, la Aix en Provence, unde filmele cu cei mari erau proiectate în buclă, fără a fi scos un cuvânt de neanunțarea mea (anunțată), Virgil Ierunca să mă consoleze astfel:

«Nu regreta, uite și eu: am uitat să spun…», însă n-a mai spus ce uitase el să spună, însă ceva de o capitală importanță…

Nu știam însă (nu aveam cum să aflu) ce se petrecuse cu cartea mea – lăudată, de Liiceanu și Pleșu, cea solicitată insistent de editorul Liiceanu, apărută în mai-iunie 1990 la Humanitas. Directorul editurii nu-mi spusese nimic, prietenii lui: Monica, Virgil, Mihnea îi recomandaseră să nu-mi “divulge” soarta ei. Abia după ce, din câteva cronici apărute înțelesesem jumătate de adevăr (că volumul Culoarea curcubeului nu se difuzase în Ardeal, în Moldova, în Banat), la prima intânire cu Liiceanu l-am întrebat dacă este adevărat. El mi-a răspuns că or fi de vină rețelele de distribuție ale cărții, iar eu am înghițit și acest “răspuns”.

Adevărul aveam să-l aflu abia după doi ani, în 1992 din presa românească: o știre care m-a înjunghiat: “Liiceanu trimisese la topit tiraje-care-nu-se-vânduseră din Cioran, din Monica Lovinescu, din Virgil Ierunca și… din Paul Goma”. La scurtă vreme am aflat: din Goma nu era precizat că au fost distruse “tiraje care nu se vânduseră”, ci… tirajul, scurt.

I-am telefonat lui Liiceanu: nu a putut să-mi explice, trebuia să plece urgent la… Paris – dar nu ne puteam întâlni, trebuie să facă un salt la Londra… Să vorbesc cu Sorin Mărculescu, fostul meu coleg de facultate (prima), adjunct al lui Liiceanu. Nu am reușit: și el era extrem de ocupat, dar lasă, mă cheamă el… Prin mătușa Anei mi s-a confirmat din mai multe surse – ziaristice – că Liiceanu, împanicat de ceea ce i se reproșase (că nu citise, înainte de a edita volumul Culoarea Curcubeului), apoi de năvala minerilor chemați de Iliescu să instaureze democrația, fugise la… Paris, întrebîndu-ne și pe noi care sunt formalitățile de îndeplinit pentru a cere azil politic în Franța, însă nesuflînd o vorbă că, înainte de Mineriadă dăduse dispoziția de a retrage Culoarea… din librării (după o zi sau două de la introducere). Mie, autor nu-mi spusese nimic – la sfaturile Berindeiului și a Adameșteancăi : “Goma are gură mare și se află…” – ce “se află, oameni buni?” că o carte a mea fusese oprită de la difuzare? Însă când m-am plâns într-un text publicat în Timpul din Iași de trimiterea la topit a unui volum de mărturii, mi-a sărit în cap intelectualitatea rezistentă, curată, acuzîndu-mă de calomnie!, în fruntea indignațelor mase fiind… Gabriela Adameșteanu. Liiceanu, vinovatul – sau: bănuitul – nu mi-a dat niciodată răspuns la întrebarea, repetată:

«Ai dat la topit, ai distrus cartea Culoarea curcubeului ?»

Numai prin intermediari (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adameșteanu, Sorin Mărculescu, Kleininger, Ioana Crăciunescu, Pruteanu, D.C. Mihăilescu) a catadicsit să-mi “răspundă” în modul său, unsuros, transpirat, laș, mincinos, liichenic acuzîndu-mă – el pe mine! – că îl calomniez.

Și a trebuit să aștept douăzeci de ani până ce doi scriitori mari și lați (“Doii” nefiind Liiceanu și Monica Lovinescu, nici Liiceanu și Adameșteanu) să aibă curajul de a accepta să scrie negru pe alb adevăruladevărat, anume: Liiceanu, în iunie 1990, retrăsese din comerț, depozitase volumul de mărturii Culoarea… – pe care, în 1992 îl trimisese la topit.

1992-1997

O perioadă extrem de activă a apărătorilor-justificatorilor lui Liiceanu. I-am spus: campanie-inversă și nu am exagerat. Ținta atacurilor bine dirijate, nu chiar din umbră, de Monica Lovinescu, pusă în ordine de bătaie de Gabriela Adameșteanu prin revista 22, organa sa proprie și personală, vorba lui Dinescu, a fost agresatul, nu agresorul; “topitul”, nu topitorul cărții; Goma, autorul, nu Liiceanu, editorul și distrugătorul cărții de mărturii despre Anul 1977 la Români (repet: Culoarea curcubeului fusese lăudată cu o lipsă de jenă… jenantă pentru mine de Liiceanu și de Pleșu, în vizită la noi, cu 2-3 ani înainte de “revoluție”, iar după ce primul devenise director de editură, mi-o solicitase, el.)

Nu eram un adversar pe măsura Colosului din față, Divizia Blindată de tip sovietic, alcătuită din politruci de rang mare, ca imundul Brucan, ca Șarpele cu clopoței: “Tovarășul Cîmpeanu de la CC”, ca Celălalt Șarpe (cu ochelari) tâlharul Măgureanu, căruia filosoful Liiceanu i se adresa cu “Domnul Măgureanu” și îl invita la dezbateri despre “libertate” -sub steagul roșu dat la întors, pe care scria, citeț: GDS-Humanitas-22, grupare bine-cuvântată-consiliată de Monica Lovinescu și introdusă în toate interstițiile ceaușismului securesc de către prietenul meu Mihnea Berindei. Dealtfel – am aflat, ca de obicei, cu un an-doi mai târziu: reunită în alte scopuri, extrem de culturale, la Sibiu, elita intelectuală a României a dezbătut urgenta chestiune a… toxicității lui Goma, descoperită de Monica Lovinescu încă “înainte de Revoluție”, dar necombătută la timp (deși încercase, vezi Jurnal de Căldură-Mare). Ei bine, intelectualitatea Patriei se simțea obligată să ia măsuri împotriva… nu a securiștilor, a beliștilor CC-iști deveniți az’ noapte consilieri în materie de libertate, de democrație; nu contra neocenzorilor (dintre scriitori!), nu a impostorilor, a hoitarilor și nu împotriva “disidențilorde-aseară” nici împotriva cameleonismului atâtor – prea multor -“pozitivi” lăudați la microfonul Europei libere : Sorescu, Buzura, Blandiana, ci a lui Goma, rămas acum și mai singur și mai hulit (“pentru intransigența inadmisibilă”, pentru “calomnierea Revoluției Române, pretinzînd a fi un putsch rusesc”, “atacarea, la grămadă, a bunilor și a răilor”), mai grav: “pentru calomnierea strălucitului intelectual Gabi (nu Adameșteanu, ci Liiceanu), cel care a adus atâtea servicii culturii și mai ales literaturii române…” (Culoarea curcubeului nefiind literatură, ci mărturie, se excludea singură din rândurile, vorba tovarășilor scriitori anti…gomiști – printre ei, Monicii și Sanda Stolojan).

Ce era de făcut cu Goma, cel care numai rău ne face?, s-au întrebat, nu chiar în cor, ci… mai răsfirați smântâniștii culturii noastre rezistente-prin-ambuscare-pe-sub-lavițe. Se zice că Pleșu a sugerat să nu mai fie discutat în presă “Cazul Goma”, gurile rele atribuie Monicăi Lovinescu paternitatea genialei soluții de… destrămare:

«Să nu mai fie comentat în presa literară, nici în bine, nici în rău; este contestat, să fie și tăcut»

Și (și) tăcut am fost. Noroc (“noroc”…) de “Scandalul jurnalelor” de la Nemira…

1997

În februarie (1997) au apărut primele trei volume ale Jurnalului, la Nemira, sub bagheta lui Dan Petrescu. Și a inceput a doua Campanie condusă de veșnic juna veterană anticomunistă, de sub țolul lui Bălăiță de la CC: G. Adameșteanu, prin organul 22, împotriva mea.

Am mai scris, repet: bravii scriitori români au fost mobilizați sub stindardul mincinos: «S-o apărăm pe Monica Lovinescu de calomniile infamului Goma!», însă toți trupeții, de la Alex Ștefănescu la Ioana Pârvulescu, de la Pruteanu la D.C. Mihăilescu, de la inexistenta “Bianca Balotă”, și Ed. Reichman, Alain Paruit, Geta Dimisianu (aceștia patru din urmă trimițîndu-mă la spitalul de nebuni, însă nu ca prin mahalalele patriei: «Du-te la Mărcuța!», ci mai contimporan: «La Psihiatrie»), erau animați de sfânta datorie de a sări în apărarea (sic) Monicăi Lovinescu doar… de-formă, de-fond profitînd – cinstit ! – de ocazie, pentru a plăti polițe (personale) lui Goma, pentru ceea ce scrisese el despre ei, nu despre Monica Lovinescu:

Alex Ștefănescu pentru că îl surprinsesem în uniformă fulgerător schimbată, la ordinul lui Liiceanu (după câțiva ani de cronici favorabile, trecuse la atacuri furibunde, prostești împotriva mea); D.C. Mihăilescu, fiindcă îl atacasem în chiar unul din Jurnale (Unde am greșit?) pentru că explicase de ce refuză să comenteze cartea lui M. Nitescu despre Proletcultism, iar el, slugă ascultătoare a bulibașei Liiceanu consumase un pogon de revistă, pentru a inventa păcate inexistente ale mele -apoi, consecvent-foc, recunoscuse față de Dan Petrescu: «Goma are dreptate în 90% din cele relatate”, dar scrisese, dacă nu contrariul, atunci altceva… etc etc.

Campania a cunoscut prelungiri – prin “aporturile” surprinzătoare, ale prietenului Paul Barbăneagră (o continuare a unui interviu dat odioasei Dilema), a prietenului Mircea Martin, o bâiguială tremuricioasă și mincinoasă despre “calomniile la adresa lui Liiceanu”, cea mai gravă fiind afirmația că cel care îmi editase o carte și imediat o retrăsese, apoi o trimisese la topit…asudă din abundență, eliminînd, nu săruri, ci: săuri (pluralul de la său).

Concluzia (sic) Campaniei Jurnalelor a oferit-o Monica Lovinescu prin intrata în legendă a declarației:

«Regret că l-am cunoscut pe Paul Goma»

Nu spontană și nici, “personală”, cum s-a crezut o vreme, ci sugerată de cuplul infernal Gabriela Adameșteanu-Gabriel Liiceanu: ei citiseră inaintea Monicăi Jurnalele, îi telefonaseră pe dată la Paris, în panică indignată, povestindu-i că Goma o descrisese ca pe o intrigantă, ca pe o grijulie doar de cariera sa, la Europa liberă, etc etc, și îndemnînd-o, somînd-o să dea o declarație desființatoare și -s-a trecut la redactarea (telefonică) a “răspunsului” – iar Monica Lovinescu, fără a fi citit ceea ce co-oltenii săi pretinseseră că scrisesem, a “dictat replica” înmormântătoare.

O încercare de a-mi da lovitura de grație (“definitivă”, după expresia literatului ucenic fidel al Ivașcu, turnător de pușcărie): N. Manolescu, prin editorialul nu mai puțin celebru ca “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma” – și tot atât de penibil – : «Adio domnule Goma». Prin acesta Niki al Monicăi mă anunța că nu va mai publica nimic din textele mele în România literară, moșia lui tată-său, iar istoria mă va scote pe făraș, ca pe o gânganie și mă va… Am uitat ce proorocea Manolescu că-mi va face istoria ceea, dar țin minte ce mi-a făcut el în…

…2005

Băiat hărnicuț, perseverent în mișelii, N. Manolescu nu s-a mulțumit cu cât îmi făcuse. Nu știu care dintre sfetnicii săi turnători cu condicuță (Z. Ornea? H. Zalis? – Ivașcu murise) îl sfetnicise să se spele de acuzația de antisemitism (în realitate: analfabetism: ditamai Manolescul confunda antiisraelismul cu antisemitismul, îl comenta pe Garaudy ca un elev de primară). Eticheta lipită și de fruntea lui de către lombrozianul escroc Max Katz îi cauza pe la carieră, deci trebuia înlăturată, negată, anume: să organizeze el, Manolescu o demascare pentru antisemitism, în care să joace rolul antisemitizatorului altuia puitor la zid al altui “coleg de breaslă”: Goma…

Că tot nu mă lichidase (în fine: nu chiar de tot…) a profitat de turnătoria lui Zalis, potrivit căreia… Comunitatea evreiască ar fi fost indignată de publicarea unui fragment de Jurnal 2005 în revista Viața românească. Astfel, dintr-un foc, Niki împușca, doi iepuri, al doilea: Liviu Ioan Stoiciu (cu care el, președintele Uniunii Scriitorilor avusese o… mică neînțelegere de fond). Neuitînd că avusese discuții “colegiale” (de ștergere a antisemitismului din propriul dosar), atât cu ambasadorul american Taubman - cel care reprezenta, în România, interesele Israelului – și Rodica Gordon, ambasadoarea Israelului, veghind la respectarea legilor Holocaustului – cu ajutorul literaților Ornea și Zalis, a fost înscenată, la Uniunea Scriitorilor, antisemitizarea lui Goma și… legionarizarea lui L.I. Stoiciu!

Ce simplu! Ce masă de manevră oitica membrime a Uniunii Scriitorilor! Au fost suficiente câteva câteva cuvinte bălmăjite ale lui Manolescu, alte cuvinte – ne-bâlbâite, dar și acelea mincinoase al lui Gârbea-Imaginistul (“în Jurnalul 2005 numărînd 700 pagini, autorul folosește de 124 ori cuvântul antisemit evreii, accentuat, adică toți evreii!”), că Goma și Stoiciu au și fost condamnați și pedepsiți (Goma nu a avut de unde să fie dat afară – Stoiciu, da, de la Viața românească).

Nu mai lungesc pomelnicul pătimirilor mele pricinuite de “colegii” scriitori, de “prietenii” mei, spre bucuria lor că este adevărat delirul-de-persecuție.

Domnule Varujan Vosganian,

Ca unui membru al conducerii Uniunii Scriitorilor Români, vă sugerez să-mi propuneți un leac împotriva delirului-de-persecuție de care sufăr de 41 ani:

Acesta este, sigur: cartea.

Am suferit de copil, în Basarabia, sub ocupatia rușilor care au ars modesta bibliotecă școlară din Mana, apoi în refugiu, în Ardeal, apoi ca adolescent, elev la Sibiu și Făgăraș, ca student la București am trăit “epurările”, distrugere a cărții. Le ofer colegilor-persecutori ai mei ocazia de a “repara” (ce cuvânt neîncăpător!) câte o părticică din răul făcut, prin culturala cruciadă a lor împotriva păgânului de mine, participînd activ, prin minciuni, acuzații, calomnii, dar și prin tăcere, care este nu doar “de aur” ci și de-complicitate. la expulzarea mea din țară și din literatura română. Colegii mei, scriitorii, m-au atacat acolo unde este vulnerabil un scriitor: la carte. M-au împiedecat să-mi scriu cărțile, toate pe care le-aș fi putut scrie, mi-am măcinat timpul (doar timpul? – în tentative de a mă apăra și de a-mi apăra familia de Răul Absolut), iar cele așternute cu chiu cu vai pe hârtie, fie mi-au fost denunțate la cenzură, la partid, la frații noștri “americani” ca fără valoare, mincinoase, negaționiste, antisemite și condamnare la inexistență – nu am mai înșirat volumele respinse “dulce”, fără cuvinte, altele decât conspirativele: «Știi tu…», «Vrei să-mi pun ștreangul de gât?», «Ești nebun?» «Scrie și tu altă carte…»; apoi volumele întâi acceptate, apoi răzgândite: Ușa noastră cea de toate zilele, cea denunțată de Ivasiuc, respinsă de Preda, fiindcă: «Dacă te-ai dat la Tovarășa…”; volumele Scrisori și Articole, nu doar acceptate de dar comandate de Liiceanu (spre bucuria mea…), apoi… Apoi, prin gura colegului din prima facultate Sorin Mărculescu, adjunct al său, explicația orbitor de lămuritoare dată împuternicitei mele la București : «Nu avem hârtie…», și, numaidecât, pe alt ton: «Dar manuscrisele rămân proprietatea noastră, Paul nu are dreptul să le propună altor edituri…»; la editura Allfa, unde Augustin Frățilă deschisese, cu mine (prin Roman intim) o colecție, “continuată” cu Buzura, cu Țoiu – dar nu cu Goma, cel care îi predase de un an alte trei titluri…

Ziceam, deci: confrații scriitori mă loviseră unde știau că doare, că se poate muri din o astfel de rană: cartea.

Ei, bine, prin carte (a mea, fiindcă eu nu am sabotat nici o carte, a niciunui autor în scurta, dar semnificativa mea activitate de editor în Franța) să-și plătească vina de a fi atacat cartea altuia:

Nicolae Manolescu : să editeze pe cheltuiala sa volumele pe care le-a denunțat ca “antisemite”:

- Săptămâna Roșie : 50 000 exemplare

- Jurnal 2005 : 20 000 exemplare

- Jurnal 2006 : 20 000 exemplare

- Jurnal 2010 : 20 000 exemplare

- Jurnal 2011 (acesta) : 20 000 exemplare

Gabriel Liiceanu

- Culoarea curcubeului ediție completă: 50 000 exemplare

- Soldatul câinelui : 30 000

- Jurnal 2009 : 20 000

Gabriela Adameșteanu

- Jurnale 1-3, Nemira 30 000

- Jurnale 4-6, Dacia 30 000

Horia Gârbea

-Jurnal 2005: 20 000

Silviu Lupescu

- “Culoarea curcubeului, «Bărbosul» – ediție completă, nu ciuntită ca cea din 2005 20 000 exemplare

- Din calidor ediție nouă 30 000 exemplare

Dan C. Mihăilescu

- Jurnale l-3 25 000 exemplare

“Radu Ioanid”

- Săptămâna Roșie 30 000

- Patimile după Pitești 30 000

- Basarabia 30 000

Mihai Shafir

- Basarabia 30 000

- Justa 30 000

Andrei Oișteanu

- Săptămâna Roșie 30 00

- Din Calidor 30 000

Carmen Mușat, I.B. Lefter

- Săptămâna Roșie 50 000

M.D. Gheorghiu,

- Săptămâna Roșie 30 000

Augustin Buzura

- cel care a distrus din ordinul lui impostorului Wiesel volumul de documente “Situația evreilor di România 1939 – 1941;

- cel care – cu toate că eu, în 1972, îl propusesem spre publicare, la Gallimard, el driector al Fundației Culturale România, auzind că mă întorc în țară, a urlat isteric:

«Goma nu va publica nimic, în editura mea» (o manie la maramureșeni: editurile la care lucrează, fie și ca directori sunt considerate proprietate (vezi și Ivasiuc);

- cel care controla (și financiar) revista Contrafort de la Chișinău, a interzis lui Vasile Gârneț și lui Vitalie Ciobanu de a publica texte de Goma;

- cel care, invitat la o emisiune TV organizată de Maria Sipoș despre Goma, a răspuns:

«Nu este momentul (sau cazul?) să fie discutat, acum, Goma!»

- Din Calidor 30 000

- Arta refugii 30 000

- Bonifacia 30 000

Gabriel Andreiescu

- Săptămâna Roșie 30 000

Șt. Agopian

- Ostinato - ei, da, este vorba de titlul cacațavencit de către marele comic Agopian al romanului cu care mi-am făcut intrarea în lume. Ce-ar fi dacă i-aș batjocori și eu titlul cărții dragi lui astfel: “Tatache de Cacatifea?” 33 000 exemplare

Varujan Vosganian

- Alfabecedar 22 000 exemplare.

Precizez: aceste ediții – vor purta mențiunea:

“Cărți sabotate, condamnate de «colegii» mei, scriitori români -Paul Goma”

și vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale, orășenești de pe ambele maluri ale Prutului, iar cele comercializate vor fi puse în vânzare la o treime din costul lor.

Se înțelege: autorul nu va primi drepturi (de autor).

I-am făcut loc în această listă a compensației suferințelor mele ca scriitor și recentului meu prieten : – “colegi” eram de multă vreme, dar nu a fost vizibilă colegialitatea – Varujan Vozganian.

Pentru eforturile sale din a 24-a oră în favoarea mea, îi fac un cadou nu atât de otrăvit pe cât pare: re-editarea Alfabecedarului, în să zicem: 50 000 exemplare (din care 20 000, vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale din dreapta Prutului, 20 000 celor din stânga Prutului, iar restul de 10 000 vor fi puse în vânzare la o treime din prețul curent)

Prin urmare nici autorul, nici editura nu va câștiga nimic, ci doar viitorii cititori.

Știu că Varujan Vosganian nu se va coborî până la a se… scuza: «De unde atâția bani?», fiindcă îi voi re-aduce aminte că Domnia Sa era prezent – mai mult : în conducerea Uniunii Scriitorilor atunci când Manolescu și aliații săi întru porcării culturalicești și calomnii interesate mă antisemitizase, pe L.I. Stoiciu îl legionarizase și-l alungase de la Viața românească, unde era singurul care lucra, șefu-său Caius Dragomir avînd alte preocupări, toate colaterale, ca să le spun așa – iar Domnia Sa tăcuse, deci fusese complice cu Manolescu, Zalis, Ornea, Gârbea la acea imensă ticăloșie.

Bani – destinați editării unei cărți vesele, ca Alfabecedarul - va găsi, el, senatorul și finanțistul strălucit, dar mai ales “susținător[ul] al mișcării de unificare a României și Republicii Moldova, crezând că atât timp cât există două țări (România și Republica Moldova) separate, ‘poporul român va fi ultimul popor care va purta rușinea de a fi divizat de o frontieră artificială’”.

Din aceste motive – unele mai-așa, altele, din contra: mai-și-așa fac apel la Domnia Sa, rugîndu-l să vegheze, să dirijeze, să controleze acest Fond de contribuții Compensative (denumire provizorie) pe care îl văd creat în scopul editării cărților mele împiedecate de a apărea și înmormântate prin tăcere. Alcătuim – soția și fiul meu – o familie prea săracă pentru a sconta pe un câștig de pe urma cărților ucise de co-ciobanii mei mioritici.

A, că ei, vinovații, ei acuzatorii fără probe, ei, aplaudatorii pedepselor-prin-nepublicare a cărților numite, vor refuza indignați o asemenea propunere : probabil-sigur. În afară de o ardere-la-pungă (mai ales la oltenii Manolescu, Liiceanu, Adameșteanu, harpagoni de legendă) ar semnifica și recunoașterea că au greșit (cel puțin), când m-au calomniat și pedepsit pentru cărți.

Ne-acceptarea nu mă va mira: doar suntem în România, țară a tuturor posibilităților: un mizerabil denunțător plătit cu arginții vânzării ca Nicolae Manolescu nu-și va recunoaște păcatele, în cazul meu: crimele – scaunele obținute prin înșelăciune : președinte al Scriitorilor!, prin denunț calomnios : cel de ambasador al UNESCO la Paris (ca să facă, ce?: să asculte ca ultima cătană ordinul căprarului de la Cotroceni, cel care, la rându-i, execută directiva telaviviotă de a vota împotriva cooptării Palestinei în UNESCO, act care i-a dezonorat pe toți românii rămași încă pe două picioare?), – iar mai înainte, tot sub stindardul culturii și moralei dâmbovițeline și al teologului Bakonsky fiul nedesmințit al poetului realist-socialez, de a “ignora” onorarea disidentului chinez, încarcerat pentru că se manifestase ca apărător al drepturilor omului, aceste plăți ale trădării, el le va considera, cuvenite, lui, ciobanului care a crăpat capul altui cioban pe când dormea…

Nu-i voi da în judecată pe curajoșii pedepsitori ai mei (fără teamă că vreodată li se va da peste bot, doar ei au fost, vor fi totdeauna cu Puterea): am fost de două ori învins de “Justiția românească”: când i-am dat în judecată pe călăii securiști – în frunte cu Iliescu și cu Pleșită (și nu a găsit altă soluțiune de stingere a acțiunii decât declararea mea… decedat, prin procurorul Eduard Ilie), apoi când am intentat proces holocaustizatorilor, cei care mă acuzaseră, fără probe, de antisemitism, principalii vizați: Manolescu, Oișteanu, M.D. Gheorghiu, Carmen Mușat, Vianu, Gabriel Andreiescu, Boris Mehr, I.B. Lefter fiind apărați de “Biroul de avocați Mușat & Asociații”, după numele securistului Gheorghe Mușat, tată (ori soț) al șefesei revistei Observator Cultural, tribună a antisemitizării mele, prin securistul-sionist “R. Ioanid” – altfel ar fi motivat judecătoarea Anton inocența acuzaților, prin faptul că, în România libertatea de expresie le este respectată calomniatorilor oficializați - în nici un caz calomniaților?

Voi publica acest Anunț întru apărarea mea?, a cărților mele ?, a dreptății cum o concep eu, împotriva profitorilor, impostorilor, hoitarilorautori-de-cărți, prin mijloacele aflate la îndemână, iar de la Domnia Vostră, Domnule Varujan Vosganian voi aștepta cât va fi să fie răspunsul cuvenit.

Vă salută,

Paul Goma

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Luni 10 octombrie 2011

[…]

O surpriză care nu m-a surprins: o scrisoare de la Varujan Vosganian:

“Draga domnule Goma,

imi permit sa va scriu, desi dumneavoastra probabil ca nu ma cunoasteti. Sunt Varujan Vosganian, prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Am ocupat in ultimii douazeci de ani o seama de demnitati in statul roman, printre care si pe cea de ministru al economiei si finantelor in anii 2006 – 2008, pe vremea cand prim ministru era Calin Popescu Tariceanu. In prezent sunt senator.

In perioada 21-22 octombrie voi fi la Paris pentru o intalnire cu scriitori de origine armeana din diaspora. Mi-ar face mare onoare sa va intalnesc. Educatia pe care am primit-o in familie, felul in care am trait in perioada comunista si valorile in care cred mi-au insuflat fata de dumneavoastra un profund respect. In Romania suntem foarte multi care va socotim unul dintre reperele rezistentei demne impotriva dictaturii comuniste si consideram ca prezenta d-voastra ar fi un bun model pentru o societate aflata in deriva.

Daca incuviintati, printr-un eventual raspuns, m-as bucura mult sa va pot intalni. Cu mult drag si adanc respect.”

[…]

Marți 11 octombrie 2011

Am răspuns lui Varujan Vosganian:

Paris, 11 oct 2010:

[…]

Domnule Varujan Vosganian,

Observ ca mesajul Dvs primit ieri, în jurul prânzului a cunoscut, pâna la raspunsul meu – în aceasta dimineață – o raspândire necunoscuta scrierilor mele. Foarte bine: am devenit celebru: mi-a scris însusi Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, senator si scriitor.

Care o fi motivația mesajului? Eu nu v-am adresat nici o petiție, nici o reclamație, nici vreun bilețel-de-prietenie – atunci? Mor de curiozitate sa aflu numele factorului care v-a însărcinat sa-mi scrieți, sa scoateti castanele cu mâinile Dvs. Dar nu va întreb cine anume este. Fiindca stiu. Dealtfel stiam înca de acum o saptă-mâna ca veți fi însarcinat cu aceasta ingrata misiune.

Ce aveți de gând să-mi comunicați? Sau poate vreți sa vă cereți scuze pentru complicitatea-prin-tăcere la care ați consimțit voios la antisemitizarea mea, de pe urma careia mi s-a prelungit pedeapsa de nu mi se restitui cetățenia, de a nu fi reprimit în Uniunea Scriitorilor, de a nu putea publica în România, în româna, decât cu mari greutați – fiindca vegheaza noua-cenzura unde oficiaza cu vigilența profitorul de vârf al răsucirii, ca în procesul de la Grivița, N. Manolescu: din acuzat de antisemitism (citește: de analfabetism) în feroce acuzator de “antisemiți”, ca mine si de “legionari”, ca L.I.Stoiciu, faptă răsplătită cu treizecidearginții postului de ambasador Unesco la Paris – demers nobil, susținut de ambasadorii americani la Bucuresti Taubman si Gordon?

Au poate despre altceva aveați de gând sa ma întrețineți?

Soluția se afla la îndemâna: folosiți curierul electronic: scrieți-mi.

Vă voi citi cu atenție si vă voi raspunde.

Paul Goma

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Joi 6 octombrie 2011

Steve Jobs 1955-2011

« În noaptea asta a murit Steve Jobs co-inventatorul Apple-lui.

Sunt și eu unul dintre profitorii legendarului “Mac”. Fără el, nu aș fi putut să devin “scriitor internetizat”, deci aș fi rămas în neagra anonimitate. Așa, am căpătat câțiva cititori pe sticlă.

Să odihnească în pace, el unul și-a făcut treaba aici, pe pământ. »

http://www.apple.com/ro/stevejobs

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

69 : 27 martie 1918

(H.264)

- Autofilmare 69 : 27 martie 1918
(bilețel duplicat)

21 martie 2006 - Doliu național pentru Basarabia

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

69 : 27 martie 1918

(H.264)

21 martie 2006 - Doliu național pentru Basarabia

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

68 : Manolescu 02

(H.264)

- Autofilmare 68 : Manolescu 02
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

68 : Manolescu 02

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

67 : Iar despre Manolescu 01

(H.264)

- Autofilmare 67 : Iar despre Manolescu 01
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

67 : Iar despre Manolescu 01

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

66 : Verișoara mea, Efimia Cuza

(H.264)

- Autofilmare 66 : Verișoara mea, Efimia Cuza
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

66 : Verișoara mea, Efimia Cuza

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

64 : Japonia, Japonia…

(H.264)

65 : De ce repet, repet?

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

65 : De ce repet, repet?

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

64 : Japonia, Japonia…

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

63 : Din nou despre cărți…

(H.264)

- Autofilmare 63 : Din nou despre cărți…
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

63 : Din nou despre cărți…

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

59 : Ana-Maria I

(H.264)

60 : Ana-Maria II

(H.264)

61 : Ana-Maria III

(H.264)

62 : Filip

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

62 : Filip

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

61 : Ana-Maria III

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

60 : Ana-Maria II

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

59 : Ana-Maria I

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

56 : Mama I

(H.264)

57 : Mama II

(H.264)

58 : Tata

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

58 : Tata

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

57 : Mama II

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

56 : Mama I

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

55 : Ultima…

(H.264)

- Autofilmare 55 : Ultima…
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

55 : Ultima…

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

53 : Nepoatele

(H.264)

54 : Internetul, salvarea noastră

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

54 : Internetul, salvarea noastră

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

53 : Nepoatele

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

52 : Sus inima, Basarabeni !

(H.264)

- Autofilmare 52 : Sus inima, Basarabeni !
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

52 : Sus inima, Basarabeni !

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

49 : Despre Alfabecedar

(H.264)

50 : Despre cartea Săptămâna Roșie

(H.264)

51 : Despre cartea Scrìsuri I

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

51 : Despre cartea Scrìsuri I

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

50 : Despre cartea Săptămâna Roșie

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

49 : Despre Alfabecedar

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

44 : Despre cartea Astra

(H.264)

45 : Despre cartea Bonifacia

(H.264)

46 : Despre carțile Din Calidor și Arta refugii

(H.264)

47 : Despre cartea Justa

(H.264)

48 : Despre cartea Roman intim

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

48 : Despre cartea Roman intim

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

47 : Despre cartea Justa

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

46 : Despre carțile Din Calidor și Arta refugii

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

45 : Despre cartea Bonifacia

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

44 : Despre cartea Astra

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

39 : Despre cartea Ostinato

(H.264)

40 : Despre cartea Ușa noastră, cea de toate zilele

(H.264)

41 : Despre cartea În cerc

(H.264)

42 : Despre cartea Gherla

(H.264)

43 : Despre cartea Soldatul câinelui

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

43 : Despre cartea Soldatul câinelui

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

42 : Despre cartea Gherla

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

41 : Despre cartea În cerc

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

40 : Despre cartea Ușa noastră, cea de toate zilele

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

39 : Despre cartea Ostinato

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

38 : Una Albă, una Neagră

Violoncelista, Atelierul fotografic

(H.264)

- Autofilmare 38 : Una Albă, una Neagră
(bilețel duplicat)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

38 : Una Albă, una Neagră

Violoncelista, Atelierul fotografic

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

29 : Despre Jurnale (1)

(H.264)

30 – Despre Jurnale (2)

(H.264)

31 – Despre Jurnale (3)

(H.264)

32 : Despre Jurnale (4)

(H.264)

33 : Despre Jurnale (5)

(H.264)

34 : Despre Jurnale (6)

(H.264)

35 : Despre Jurnale (7)

(H.264)

36 : Despre Jurnale (8)

(H.264)

37 : Despre Jurnale (9)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

37 : Despre Jurnale (9)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

36 : Despre Jurnale (8)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

35 : Despre Jurnale (7)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

34 : Despre Jurnale (6)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

33 : Despre Jurnale (5)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

32 : Despre Jurnale (4)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

31 – Despre Jurnale (3)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

30 – Despre Jurnale (2)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

29 : Despre Jurnale (1)

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

27 : Doi scriitori de limbă română – Grigore Vieru și Nicolae Manolescu

(H.264)

28 : Despre colocviul “Goma”

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

28 : Despre colocviul “Goma”

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

27 : Doi scriitori de limbă română – Grigore Vieru și Nicolae Manolescu

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

25 : Anonimi, anonimitatea la români

(H.264)

26 : Prietenul meu, Manolescu

Tot despre Anonimi, anonimitatea la români.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

26 : Prietenul meu, Manolescu

Tot despre Anonimi, anonimitatea la români.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

25 : Anonimi, anonimitatea la români

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

22 : O utopie… utopică – BIBLIOTECA DE LA CHIȘINĂU

Un vis al scriitorului de mine, privat de cărți publicate în limba română, deși a scris totdeauna în română, pentru români, a fost o BIBLIOTECĂ publică, adăpostind, firește toate cărțile mele, atât în original, cât și în traduceri, arhiva mea, cuprinzînd toate manuscrisele/dactilogramele, fotografiile, filmele cu/despre mine. 

O BIBLIOTECĂ jucînd rolul, nu doar de depozit de cărți și reviste anume (limbă română, istorie a Românilor) și săli de lectură, ci și de loc de adunare, de întâlnire a oamenilor și mai ales a femeilor din Basarabia, dispensînd, pe lângă pâinea sufletească și pâine pământească (prin distribuitoare de sandvișuri, prăjituri, băuturi răcoritoare), deasemeni prin două cabinete medicale (unul generalist, altul stomatologic) consultări și tratamente – totul gratuit.

Utopia mea se sprijinea pe :

- carte – întru repararea, fie și parțială a distrugerilor pricinuite de comunism, atât în memoria oamenilor atacată de neadevărurile și de falsurile instilate de bolșevism (prin reabilitarea Istoriei), cât și în Limba română, avariată, îmbolnăvită de sovietisme rusificatoare;

- asistență medicală, amintită mai sus, dar și asistență psihologică, dată femeilor întoarse “de la lucru din străinătate”, precum și adolescentelor, prin “sfaturi practice”, în cazul că sărăcia le va obliga să plece, totuși, “pentru a lucra în străinătate”.

Din păcate, acest proiect nu a fost nici măcar cercetat de guvernanții actuali, preocupați de ameger, de împărțirea fotoliilor a și a prăzii – bietul trup al Basarabiei: încă mai respiră după atâtea răni, atâtea mutilări, amputări, profanări.

(H.264)

23 : … Marcat, traumatizat și în refugiu de BIBLIOTECĂ

— De ce sunt marcat, traumatizat, obsedat de BIBLIOTECĂ?

— Bibliotecile adăpostesc, protejează cărți.

În comunismul rusesc, în sovietism cărțile ne-au fost arse.

(H.264)

24 : Continuă Rugurile Cărților – Seica Mare, Sibiu

Alte Ruguri ale Cărții – de astă dată nu comuniștii, sovietiștii punînd pe foc cărțile noastre – ci prietenii, “după revoluția din 1989”, printre ei filosoful (cel-mai-tânăr-la-români) și directorul editurii Humanitas: Gabriel Liiceanu.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

24 : Continuă Rugurile Cărților – Seica Mare, Sibiu

Alte Ruguri ale Cărții – de astă dată nu comuniștii, sovietiștii punînd pe foc cărțile noastre – ci prietenii, “după revoluția din 1989”, printre ei filosoful (cel-mai-tânăr-la-români) și directorul editurii Humanitas: Gabriel Liiceanu.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

23 : … Marcat, traumatizat și în refugiu de BIBLIOTECĂ

— De ce sunt marcat, traumatizat, obsedat de BIBLIOTECĂ?

— Bibliotecile adăpostesc, protejează cărți.

În comunismul rusesc, în sovietism cărțile ne-au fost arse.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

22 : O utopie… utopică – BIBLIOTECA DE LA CHIȘINĂU

Un vis al scriitorului de mine, privat de cărți publicate în limba română, deși a scris totdeauna în română, pentru români, a fost o BIBLIOTECĂ publică, adăpostind, firește toate cărțile mele, atât în original, cât și în traduceri, arhiva mea, cuprinzînd toate manuscrisele/dactilogramele, fotografiile, filmele cu/despre mine. 

O BIBLIOTECĂ jucînd rolul, nu doar de depozit de cărți și reviste anume (limbă română, istorie a Românilor) și săli de lectură, ci și de loc de adunare, de întâlnire a oamenilor și mai ales a femeilor din Basarabia, dispensînd, pe lângă pâinea sufletească și pâine pământească (prin distribuitoare de sandvișuri, prăjituri, băuturi răcoritoare), deasemeni prin două cabinete medicale (unul generalist, altul stomatologic) consultări și tratamente – totul gratuit.

Utopia mea se sprijinea pe :

- carte – întru repararea, fie și parțială a distrugerilor pricinuite de comunism, atât în memoria oamenilor atacată de neadevărurile și de falsurile instilate de bolșevism (prin reabilitarea Istoriei), cât și în Limba română, avariată, îmbolnăvită de sovietisme rusificatoare;

- asistență medicală, amintită mai sus, dar și asistență psihologică, dată femeilor întoarse “de la lucru din străinătate”, precum și adolescentelor, prin “sfaturi practice”, în cazul că sărăcia le va obliga să plece, totuși, “pentru a lucra în străinătate”.

Din păcate, acest proiect nu a fost nici măcar cercetat de guvernanții actuali, preocupați de ameger, de împărțirea fotoliilor a și a prăzii – bietul trup al Basarabiei: încă mai respiră după atâtea răni, atâtea mutilări, amputări, profanări.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

19 : Despre “limba moldovenească” 1/2

- Înainte de Ocupatie (rusească) între Nistru si Prut se vorbea limba româna, graiul moldovenesc. Deosebirile erau doar de lexic, nu de accent, nu de “intonare”. “Muzica limbii rostite era una latină si nu slavă, cu atât mai puțin rusească.

- După Ocupație (1940), prin scoală, presa, radio apoi televiziune, administrație, vorbitorilor de limbă română li s-a alterat, li s-a rusificat limba maternă, nu doar prin termenii rusești impuși, ci și prin interdicția de a pretinde că ei vorbesc limba română (considerată de ultimul porcar rus, de ultimul văcar ucrainean “limbă neomenească”). Astfel românii dintre Prut si Nistru au fost obligați sà accepte că există monstrul “limbă moldovenească”, așa cum au fuseseră, de la 1917, obligati rușii siliți să accepte că ei înșiși vorbesc… monstrul “limba sovietică”.

După atâtea decenii de de prigonire a limbii române de către bolșevicii ocupanți de la Răsărit, ascultăm o “limbă moldovenească”, nici moldovenească, nici românească, nici rusească, ci un limbaj lătrat, răstit, lătărețit, duhnind a cazarmă, ritmat anapoda, de ciubotele Omului Sovietic – cel mai înciubotat neom din lume.

(H.264)

20 : Tot despre “limba …” 2/2

Dacă este “tot despre limbă…”, înseamnă că pe “limba moldovenească” stăruie o bubă sovietică, urâtă, un buboi purtînd pe moț secerea și ciocanul, drept care trebuie tratată neîntârziat.

(H.264)

21 : “Istoria” Moldovei fabricată de ocupanți

A fost în firea lucrurilor bolșevice să fie agresată și istoria teritoriului ocupat de ruși. Dacă au încercat să falsifice istoria proprie, a rușilor, cum să lase neatinsă istoria altor comunități ne-slave, nerusești – aici, în vestul europei: a Estonienilor, a Letonilor, a Lituanienilor, ocupate, martitizate tot în 1940?

Menevrele kremlineze, în atacul asupra limbii române au copiat abuzurile geografice: După ce au hăcuit teritoriul Basarabiei, “dăruind” Bucovina de Nord, Basarabia de Nord și Basarabia de sud frățiorilor ucraineni, Sultanatul de la Kremlin a împărțit și locuitorii ocupați în două categorii… distincte: moldoveni în ce mai rămăsese din Basarabia, români în hălcile azvârlite ca la câini Ucrainei. Fiecare dintre aceștia – nu de puține ori rude, ori vecini – “beneficiau” de statute diferite – românii treziți în Ucraina (bine că nu ca mulți alții în Kazahstan!) fiind… minoritari!

Dar agresiunea împotriva Istoriei noastre a Românilor a continuat, prin falsificarea ei, prin minciuni, prin calomnii, prin batjocorirea personajelor care făcuseră istoria, prin ridiculizarea, sau chiar negarea unor evenimente care avuseseră loc, însă, după cum spune George Orwell, comunistul care deschisese ochii asupra comunismului, în Spania, în 1936: “Bolșevicii ruși inventează istoria, nu doar cea trecută, ci și pe cea care încă nu s-a întâmplat. 

Scopul ocupanților ruși: să ne fure hârtiile! Ei au anticipat metodele proxeneților, a peștilor de cea mai joasă extracție: după ca au pus laba pe câte o tânără femeie îi confiscă pașaportul! Ființa omenească lipsită de identitate nu se mai poate apăra, nu-și mai poate revendica nici libertatea, nici trupul, nici sufletul: a devenit sclavă în jumătate de ceas – noi, Basarabenii și Bucovinenii de Nord am avut, în 1940… “24 ore rusești” pentru a ne refugia pe malul drept al Prutului, numai că frații noștri, vecinii noștri, colegii noștri, evreii ne-au atacat cu pietre, cu ciomege, ne-au batjocorit “botezîndu-ne” din oalele de noapte păstrate de cine știe cât timp, ne-au zmuls boccelele, valijoarele urlînd că acela sunt furate de la gura narodului truditoresc.

După care trebușoară s-a așternut pe munca de răspundere a sovietizării și a Istoriei Basarabiei (dar și a României, în care totul era fașist, mistic, antisimit).

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

21 : “Istoria” Moldovei fabricată de ocupanți

A fost în firea lucrurilor bolșevice să fie agresată și istoria teritoriului ocupat de ruși. Dacă au încercat să falsifice istoria proprie, a rușilor, cum să lase neatinsă istoria altor comunități ne-slave, nerusești – aici, în vestul europei: a Estonienilor, a Letonilor, a Lituanienilor, ocupate, martitizate tot în 1940?

Menevrele kremlineze, în atacul asupra limbii române au copiat abuzurile geografice: După ce au hăcuit teritoriul Basarabiei, “dăruind” Bucovina de Nord, Basarabia de Nord și Basarabia de sud frățiorilor ucraineni, Sultanatul de la Kremlin a împărțit și locuitorii ocupați în două categorii… distincte: moldoveni în ce mai rămăsese din Basarabia, români în hălcile azvârlite ca la câini Ucrainei. Fiecare dintre aceștia – nu de puține ori rude, ori vecini – “beneficiau” de statute diferite – românii treziți în Ucraina (bine că nu ca mulți alții în Kazahstan!) fiind… minoritari!

Dar agresiunea împotriva Istoriei noastre a Românilor a continuat, prin falsificarea ei, prin minciuni, prin calomnii, prin batjocorirea personajelor care făcuseră istoria, prin ridiculizarea, sau chiar negarea unor evenimente care avuseseră loc, însă, după cum spune George Orwell, comunistul care deschisese ochii asupra comunismului, în Spania, în 1936: “Bolșevicii ruși inventează istoria, nu doar cea trecută, ci și pe cea care încă nu s-a întâmplat. 

Scopul ocupanților ruși: să ne fure hârtiile! Ei au anticipat metodele proxeneților, a peștilor de cea mai joasă extracție: după ca au pus laba pe câte o tânără femeie îi confiscă pașaportul! Ființa omenească lipsită de identitate nu se mai poate apăra, nu-și mai poate revendica nici libertatea, nici trupul, nici sufletul: a devenit sclavă în jumătate de ceas – noi, Basarabenii și Bucovinenii de Nord am avut, în 1940… “24 ore rusești” pentru a ne refugia pe malul drept al Prutului, numai că frații noștri, vecinii noștri, colegii noștri, evreii ne-au atacat cu pietre, cu ciomege, ne-au batjocorit “botezîndu-ne” din oalele de noapte păstrate de cine știe cât timp, ne-au zmuls boccelele, valijoarele urlînd că acela sunt furate de la gura narodului truditoresc.

După care trebușoară s-a așternut pe munca de răspundere a sovietizării și a Istoriei Basarabiei (dar și a României, în care totul era fașist, mistic, antisimit).

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

20 : Tot despre “limba …” 2/2

Dacă este “tot despre limbă…”, înseamnă că pe “limba moldovenească” stăruie o bubă sovietică, urâtă, un buboi purtînd pe moț secerea și ciocanul, drept care trebuie tratată neîntârziat.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

19 : Despre “limba moldovenească” 1/2

- Înainte de Ocupatie (rusească) între Nistru si Prut se vorbea limba româna, graiul moldovenesc. Deosebirile erau doar de lexic, nu de accent, nu de “intonare”. “Muzica limbii rostite era una latină si nu slavă, cu atât mai puțin rusească.

- După Ocupație (1940), prin scoală, presa, radio apoi televiziune, administrație, vorbitorilor de limbă română li s-a alterat, li s-a rusificat limba maternă, nu doar prin termenii rusești impuși, ci și prin interdicția de a pretinde că ei vorbesc limba română (considerată de ultimul porcar rus, de ultimul văcar ucrainean “limbă neomenească”). Astfel românii dintre Prut si Nistru au fost obligați sà accepte că există monstrul “limbă moldovenească”, așa cum au fuseseră, de la 1917, obligati rușii siliți să accepte că ei înșiși vorbesc… monstrul “limba sovietică”.

După atâtea decenii de de prigonire a limbii române de către bolșevicii ocupanți de la Răsărit, ascultăm o “limbă moldovenească”, nici moldovenească, nici românească, nici rusească, ci un limbaj lătrat, răstit, lătărețit, duhnind a cazarmă, ritmat anapoda, de ciubotele Omului Sovietic – cel mai înciubotat neom din lume.

(H.264)

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

© 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

exact invers …

Greșeală din partea mea.
Am schimbat sistemul de vot de la «nero» la sistem de «stele».
Nu sunt sigur că o să rămână notarea, vom vedea.
S-ar putea să schimb și aspectul sitului…

Filip Goma

Luuung

p. 917

[…]

Luni 1 noiembrie 2010

“Nu credeam să învăț…”

Nu credeam să pășesc în noiembrie.

Mi-a fost tare rău în noaptea trecută: grețuri, vomă, incapacitate de a mă ridica din pat, neputință de a mă ridica de pe pat. O supă, două supe, trei supe de-ale Anei mă vor fi curățat pe dinlăuntru, iar insulițele de somn furat mă vor fi reparat – pe ici, pe colea, prin punctele neesențiale. Începînd de pe la prânz, am reușit să mă ridic în șezut, pe pat. Apoi, cu multă bunăvoință, să mă pun, singur-singurel, pe picioare. Ei, de-aici încolo “problemul” rămânea neschimbat: slăbindu-mi picioarele, mersul (mai potrivit: înaintarea), câte o jumătate de pas, câte un sfert de pas, dar și aceia nesiguri, nu a cunoscut vreo îmbunătățire.

Câștigul (!) cel mare: am putut să mă așez la ordinator, să corectez încă o dată Jurnalul pe octombrie (după instalare, am constatat că rămăseseră multe incorecturi), ba chiar să redactez două-trei răspunsuri, să trimit două-trei mesaje.

Voi vedea azi cât mă ține această stare. M-aș lipsi de mersul normal, numai să-mi rămână neatinse manevrele patuale, vorba lui Luca Pițu și statul (stătutul?) la ordinator. Doamne, ce minune minunată: ordinatorul!

*

[…]

© 2011 – 2012, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p.3-4

PRE – MERGERE

Galeria casei părintești din Mana este buricul pământului.

Totul îmi pleacă de acolo și de atunci, toate mi se întorc, după largi ocoluri, perfect rotunde, după definitive dusuri – atunci și acolo.

I-am spus: galerie, ca să se înțeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă, însă nu i se spunea: prispă, nici pridvor (slavisme țărănești); și nici: cerdac (cu, eventual, geamlîc) – turcism târgoveț. Casa noastră din Mana avea (, domnilor,) calidor.

Deși tata îmi explicase, doct, ca un învățător de țară ce era, «de unde, pe unde ne-a venit cuvântul» (de la francezi, prin ruși); deși mai târziu, la Universitate, acceptasem evi- dența lingvistică: francezul corridor (numind coridorul, culoarul nostru) devenise în rusă karidor, sub această formă trecînd în Basarabia rusificată, unde româneasca îl înmuiase (oleacă) – totuși, etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar era și răpitor de adevărată:

«Calidor, carevasăzică: dor-frumos».

…Carevasăzică grecescul kali și românescul dor se întâl- nesc pe-o cărare (spre izvor), se văd, se plac, se iau, se cunună (ca mama mamei, grecoaica, luîndu-l pe Popescu de bunicu-meu) – iar din uniunea lor rezultă, nu doar mama și cu frate-său, Niculae, dar și dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru și Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ținut românesc aflat, ținut, căzut sub jug străin: dorul fru- mos, acel dor special care te prinde, cuprinde, străprinde; te năpădește, te copleșește; bate, răzbate, străbate – atunci când (de sus, din calidor), cu privirea aburită de duroare, cați încolo,-spre-Asfințit, unde bănuiești Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, despărțind frați de surori, ciuntind grădina de flori – de când procleții de moscali, afurisiții de ruși, păgânii de provoslavnici ne-au sfârtecat Țara, furînd jumătate din Moldova, botezînd-o Bessarabia…

Prea puțin timp și doar în câteva întâmplări cheie am stat, cu-adevărat, la noi, în calidor (chiar așa: cum să ne vină calidorul de la franțuji, când ei nu au esențialul – și dulcele – verb a sta?), însă mă întorc, fără odihnă și fără efort spre mereu același punct de plecare: calidorul.

Desigur, pictura, literatura, mai cu seamă poezia au zugrăvit, au cântat, consacrat un alt punct-de-plecare; de- privire: fereastra. Ca pușcăriaș a cunoscut-o, am frecven- tat-o și celebrat-o – însă calidorul… Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plecare, mă apropii de punctul-de- sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.

Ca mai toți copiii băieți mai legat am fost și rămas de mama, prin ombilicul intact. De aceea, poate, locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă ne-născuții, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părți, acel afară proxim și nu definitiv, acel loc la aer și lumină și umbră și căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost (cel refuzat lui Rilke, Poetul-Fiu din Pietà:

“Acum îmi zaci, cruciș, în poală,/ Acum nu te mai pot naște”).

Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus de mână. Iar atunci când a plecat, când a reintrat ea, definitiv, în mama ei, pe când își desprindea mâna de o mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea în cealaltă mână a mea mâna fiului meu, Filip. După treisprezece ani de agonie mamei i se micșorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătînd trăsăturile unui nou-născut. Treisprezece luni mai târziu îmi venise Filip, ca toți nou-născuții, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, la ducere.

Așadar, de mână, din, în, spre calidorul casei din Mana: buricul pământului. Osia lumii.

[…]

© 2010 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 8-9

[…]

Vineri 2 ianuarie 2009

De dimineață a nins puțin. Pe acoperișuri a rămas ceva zăpadă; pe trotuare s-a topit.

Am mai primit două-trei mesaje de felicitare de Sărbători și pe internet de încuviințare a ceea ce scriu. Azi dimineață, din 53 vizitatori au fost 37 români.

A început a-mi da târcoale, din ce în ce mai strânse, neliniștea. Cea care, în plină euforie – bine: doar satisfacție, în sfârșit – mă amenință:

“Atenție, vin, vin! Credeai ca ai scăpat de mine? Nu, băiete, n-ai scăpat…”

Așa că așterne-te pe așteptat lovitura de ciomag după ceafă. Nu mă va lua ea prin surprindere, însă cât de dureroasă va fi!

Semne care să anunțe “venirea”? Nu am. Decât faptul că începusem a mă simți bine, de la o (scurtă) vreme. Își va fi zis:

“Prea multă veselie! Destul! Înapoi, în celulă!”

Ce să fac dacă nu am alți termeni de referință decât închisoarea și iar închisoarea, numai închisoarea!

[…]

© 2010 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 3-4

[…]

1

- Uite-o pe Justa!

Uite-o.

Un peron de gară e o stradă. Strada, un pod. Nu oricare, nu de oriunde, ci de aici, de pildă, de pe Pont de l’Alma.

De pe un pod se văd bine gările, străzile. Mai ales una. De pe Pont de l’Alma din Paris, cel mai bine şi mai bine se vede o anume răspântie din Bucureşti. Acolo unde se întretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu şi Delavrancea.

De acolo, într-un bun sens invers, altul, o adevărată-vedere-de-pe-pod : o perfectă vedere-de-pe-vis, visul de astă noapte, al patrulea, consecutiv, după consecutivii, nouă ani de exil. Visul, tiraj fidel, în patru exemplare, după originalul toamnei de acum vreo, cîţi ani : unsprezece? treisprecinspre’ ? Vis din care ştiu că visez şi mai ştiu că ceea ce se întâmplă, vede, aude în vis este copia fidelă a întâmplării neîntâmplate în urmă cu, să zic: cincisprezece ani şi o zi, nu pentru precizia datării, ci a marcării mijlocului; ca să fiu în exact locul ce preface o oarecare grindă, bară, prăjină de timp în braţ de balanţă. Adevărul ar trebui să plaseze exact-ul într-un fel de primăvară; şi, într-un fel, cu trei-patru-cinci ani mai încolo-ncoace, însă pentru că acum suntem toamna, toamnă să fie, mai ales că la celălalt capăt al grinzii, al barei, tot toamnă era.

Acolo, unde glasul de muscoi prins între geamuri geamzăie:

«Uite-o pe, cum îi ziceai tu : Justa! Ea trebuie să fie, uite-o, vine încoace, pe celălalt trotuar. Ea e, uite-i călcătura inimitabilă – să vedem: ne recunoaşte ?»

Călcătura ei, inimitabilă. Ne cunoaşte, mă recunoaşte, în ciuda timpului trecut, în ciuda bărbii mele prezente, simt. Nu simt însă dacă se opreşte în dreptul nostru, pe celălalt trotuar, sau îşi continuă călcătura-i inimitabilă, cu soarele în spate.

«Nu ne-a văzut», mă muscuie muscoiul dintre geamuri. «Face pe nebuna, ca şi-atunci, când era vigilentă, justlinistă ; sau i-o fi ruşine: că s-a îngrăşat, că a îmbătrânit – vezi cât s-a schimbat ?»

Văd obrazul foarte alb, dat cu cretă. S-a oprit la stop, cincizeci de metri mai încolo, unde se întretaie arhitectul cu generalul: Kiseleff. S-a oprit şi priveşte într-acoace, spre eventualele maşini care s-ar apropia din stânga ei ; spre, eventual, mine. Fiindcă e roşu înspre mine, înseamnă că e verde pentru pietoni, însă ea nu se clinteşte din loc. În lumina asfinţitului razant, obrazul: pată albă, contururi nehotărîte, însă violent detaşată de fondul arămiu al teilor arşi de toamnă.

Nu-i suport privitura, îmi retrag privirea, o duc la adăpost, aici, pe asfalt, la egală distanţă între vârfurile pantofilor. Glasul zbârnâitor zbârnâie, zâzâie, zumzăie, mi se mută de la o ureche la alta, e pe punctul de a-mi intra în ochi, mă apăr cu palma şi mă feresc, mă izbeşte chitinos pe o aripă a nasului:

«Uite-o pe Justa, cum îi ziceai! Uite ce-a mai rămas din Toria-Regina ; din Toria-Spaimareacţionarilor ! Din Toria-Justa! A îmbătrânit, s-a fleşcăit, îi cad bucile – las’, că, nici pe-atunci nu era cine ştie ce, dracu’ ştie ce-i găseaţi, de roiaţi cu toţii în jurul ei – sau poate de frică? Frica de justlinismul ei ? Uite ce-a ajuns: nu i-a rămas decât călcătura, mersul de raţă – Justa-Raţa !»

«Ia mai taci !», îi zic muscoiului.

Îi zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, într-adevăr, atunci, în Bucureşti, în toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femelă; fostă, şi ea, colegă ; fostă bună prietenă a Toriei, Justei, Raţei.

Aici, în vis, de pe Pont de l’Alma, nu zic, nu pot deschide gura. Ca în visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna de acum, să tot fie două… Douăzeci şi… Treizeci de toamne:

- Stai, aşteaptă-mă ! Să discutăm, să aranjăm…

[…]

© 2009 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 4

[…]

3 octombrie

Așa. Mă simt ceva mai bine de când știu că m-am pornit a scrie un text ficționìc; și erotìc – fie cât o fi de mic…;

Mă simt mai ușurat știind că de astă dată am să scriu ceva ne-pamfletar, ne-denunțător, ne-acuzator, ne-dătător de nume (un gazetar român ar zice: ne-nominalizator). Mă simt și eu în rândul lumii scriitoricești de când am luat hotărîrea – grea, dată fiind vârsta – de a trage/târî cadavrul textului de pe strada Quinet pe Academiei, că-i mai puțin foarte greu de citit-scris – ca în bancul de acum 30 (40?) de ani – de să mi-l poată lecturà și poporul; de să-mi fie și a mea codată, incifrată, esopizată, ultra-supra-înnodată, cum bine le-a șezut pe la arta-prozatorilor români creatori de creații realist-rezistentiste. Am să fac și eu ca breslașii gata-clasicizați, demult-înmanualizați: am să încui realitatea-așa-cum-este-ea cu șaișpe chei destinate a descuia șaișpe lacăte, dar am să le rătăcesc, uit, pierd – cu program de rezistență culturalicească – să nu mai știe nici autorul de autor de autor (de cărți, desigur) despre ce, despre cum, despre cine va fi fost vorba. Dar pot?

Să pregătesc mai întâi terenul? Să povestesc de pe-acum ce-cum-pe-unde o să povestesc atunci când o să mă aștern pe povestite? N-ar strica un mic-rezumat/, gata-rumegat pentru uzul maselor largi de cititori încă nepregătiți să înfrunte jungla măsurînd câteva zeci de pagini întregi? Și încă patru? Ar strica?

[…]

© 2009 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 3

[…]

 – Tu, zice ea, când te uiţi la o femeie care-ţi place parcă te-ai privi în oglindă – chiar atât de mult te placi ?

– Euuu ?, mă mir, mă apăr cu disperare comică, însă râsul ei rămâne serios. Da de unde, nu !, întăresc.

– Dacă te-ai vedea cum te vezi, adaugă ea.

Nu aveam de gând s-o fac să tacă – din contra, doream să vorbim-vorbim, să ne grăbim să spunem cât mai mult, simţeam (şi simţea şi ea că eu simt) că timpul ne este drămuit, ca pòrţiile – pe care le cunoscusem ; ca vorbitorul (pe care nu-l avusesem, dar atâta îl dorisem, încât fusese şi al meu) – ea însă şi la vorbitor rămânea femeie, reproşînd celuilalt că n-o iubeşte (să zicem că da, însă nu destul ; să zicem că mult, însă nu aşa), că tu, cel de dincolo eşti un egoist şi un leneş, numai pe tine te iubeşti, nu faci nici un efort să-l înţelegi pe celălalt – chiar atunci când o iubeşti ori te prefaci că o iubeşti – pre ea.

Şi doar ştiam ; ştia şi ea că eu ştiu : nu mă iubea cum se iubeşte, n-o puteam iubi cât şi cum aş fi dorit din toată inima ; cum ar fi meritat din răs-plin – ca o pedeapsă răsturnată. Îmi ziceam din ce în ce mai des, din ce în ce mai resemnat : dacă aş iubi-o “simplu”, aş câştiga Împărăţia Inocenţilor. Şi nu se putea : eram condamnat să rămân un mereu îndatorat. Îndatorat cu toate că tocmai de aşa ceva mă ferisem cu o energie, cu o tenacitate vecine cu prostia. Reuşisem cu oamenii, reuşisem cu toate celelalte femei – până la ea.

– La urma urmei, ce mai contează bocancii tăi – la un vagon de marfă, zice ea.

Nu-mi place. Deloc nu-mi place vagonul de marfă la care prea des recurge, ca să fi fost şi adevărat : cică avea treisprezece ani, părinţii o trimiseseră la bunici, cu trenul, însoţită de sora mai mare – pe care atâta o detesta, încât într-o staţie coborîse pe furiş din personal şi se strecurase într-un vagon de mărfar de pe linia vecină, se încovrigase într-un colţ, adormise ; o trezise un bătrân vagabond: îi explicase, întâi, cum se face, apoi îi arătase pe viu – “şi a fost ziua-ntâia“, pretindea ea.

Şi de astă dată ridic din umeri. A nepăsare – deşi îmi pasă al dracului şi chiar dacă a inventat povestea cu vagonul de marfă şi cu vagabondul pe-viu, tot pun eu laba pe boşorogul iniţiator – aşa, fiindcă, vagon-nevagon, ea mă culesese de pe drumuri pe mine şi nu eu pe ea – nu ştiu dacă am înţeles ce vreau să spun.

Greu, dar în cele din urmă pricep :

*

[…]

© 2009 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 3-4

[…]

– Inventar? Cum așa: in-ven-tar?

Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Și înainte și după ce a citit anunțul de pe ușa bibliotecii. De ce, și înainte? Să fi știut ea, de ieri? Dacă a știut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?

La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (firește, în gînd): Doamna Vulpe. Fiindcă și în sala de lectură își păstrează vulpea, una roșcat-deschisă, aproape gălbuie și cu ochi verzi, sticloși; își lasă la vestiar paltonul de cartelă, șoșonii bărbătești – sau femeiești, în care caz: ce femeie! – îi schimbă cu papuci de pîslă neagră, făcuți de mînă; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi și alunecă, dar am observat: cînd vulpea șade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbește, o mîngîie ca pe o pisică și tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpîna. Așa le-o fi înțelegerea. Între babă și mâță.

Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în fața ușii, de frig, s-a băbit. Așa arată și femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Cînd nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.

Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâța de pe jos și s-o pun la zvîntat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărți citește Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte și cu, pe cotor, trei litere: I.S.G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, cînd cartea era închisă. Așa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decît lumea: cu o lupă cum n-am mai întîlnit: și dreptunghiulară și de două ori mai mare decît cartea și fără mîner – cu două torți ca o tăviță; cam ciobită într-un colț, căpătase curcubeu.

– In-ven-tar?, repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.

De ce s-o mai fi mirînd ea, care știe? Sau poate că nici ea nu stie?

[…]

© 2009 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

p. 3-4

[…]

I

OLMUL SABINEI

1

– După șase, cel mult, după și-jumătate.

După șase ar fi trebuit să fie : a bătut un ceas într-un turn sas. A rămas o mulțime de vreme până la și-jumătate. Nici nu mă uit la ornicul din peretele sălii de lectură : prea exact, prea alt timp măsoară.

Dar las’ : vine ea, vine. După cel-mult. Vine, vine – ca să spună:

– După șase. Cel mult după și jumătate.

Ca atunci.

De-atunci, he-he, timp. Pe-atunci eram la-nceput, se explică. Eram mult mai. Un copil, hai adolescent. Suficient de naiv și de, prin urmare : disponibil. Și, în felul meu, bine-crescut.

Azi n-aș mai. Sau da ?, poate, oarecum altfel. Cine știe: aș face exact-exact la fel, în cele mai neînsemnate, exacte amănunte : nimic nu se învață din proprie experiență, nimeni din a altuia, omenirea nu se-nvață minte, nu. Ceva rău în asta ? Nu, dar nici bine, oricum, mereu începi, începi de fiecare dată, repetată – ceea ce devine interesant, excitant: orice ți se pare primul, prima ; întâia-oară, ea mereu întâia. Important acum, azi : să vină. Foarte important : vine-vine, negreșit vine – cum să nu vină ? – a spus :

– După șase, cel mult după și.

Ca atunci – cât timp : zece luni ? zece ani ? zece ? Nu chiar, nu prea, rotund. Mai puțin. Atunci citeam un roman.

Și-atunci citeam un roman.

Citeam un roman și cât timp, Doamne, era într-o marți. Marți, 14 februarie ; februarie 1950.

Acum sântem după, mult, puțin, oricum, nu înainte, așa că sântem în anul câtva, în anii viitori. 51. Sau poate chiar 52, mai știi ? Tot într-un februarie și tot într-unul din 14 – atât că acum sântem exact joi ; sau miercuri, depinde.

Și atunci, tot un roman – depindea foarte tare și, dacă aș spune : exact același !, cine m-ar crede ?, nici măcar eu și, la dreptul vorbind, de ce m-aș? Chiar de-ar depinde. Chiar de-ar depinde de viața aceluia, și a lui, un roman.

Ziceam că a fost pură și simplă întâmplare ; într-o oarecare marți dintr-un oarecare an 1950, februarie 14. Ziceam că s-a întâmplat să o cunosc personal – de Sabina vorbesc. Mai ziceam că o știam, însă nu făcusem cunoștință, la dreptul vorbind, ea apăruse la Astra abia după redeschidere (din decembrie ‘49, biblioteca ăncisă fiind p. iventr.) Așa că. Așa că deci și prin urmare ziceam-că : ziceam-că eu eram ; eram eu acela care – ba nu : eu eram altul, cel căruia.

Așa dar și așadar : eu cel căruia Sabina i-a spus, în șoaptă, cum se cuvine să comunici într-o sală de lectură :

– Șo-șo-șoșo și șeșu.

În traducere : “Trebuie să-ți comunic ne-a-pă-rat ! ceva secret !”

Traducerea e mai concentrată tocmai citeam același roman și.

[…]

© 2009 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Cine sunt negaționiștii?

Abia acum, privind o rememorare televizuală a masacrului de la Oradour-sur-Glane (10 iunie 1944, victime ale germanilor ocupanți: peste 600 de civili, printre care femei, copii, refugiați din Mosela și din Alsacia), am reușit să pun un cuvânt pe golul care mă chinuie de peste un deceniu, de când am început a scrie despre Basarabia și Evreii. Un cuvânt care plutea în aer, însă nu putusem să-l rostesc/scriu dintr-un motiv… la îndemână: acel cuvânt era folosit de călăi împotriva noastră, victime, iar victima de mine nu găsise cu cale să li-l întoarcă, fiindcă prea ar fi semănat cu vulgara, dar cât de adevărata: «Ba a mă-tii!»:

Când, în Săptămâna Roșie reproduceam documente care dovedeau că evreii din Basarabia și din Bucovina de Nord comiseseră violențe, umiliri publice, sechestrări, asasinate împotriva militarilor și a civililor care se refugiau din Teritoriile Cedate Rusiei, începînd din 28 iunie 1940, mă rezumam la cuvinte ce denumeau acțiuni: huiduieli, insulte, ciomăgeli, bătaie cu pietre, “botezare” cu conținutul oalelor de noapte păstrate în vederea “întâmpinarii”, linșaj, împușcare, luare de prizonieri (dintre militari, într-un război care nu exista) – Holocaustologii îmi… replicau, indignați, ultragiați :

“Negaționistule!”- deși, pentru orice normal-alfabetizat, era limpede: eu nu negasem nimic, ci afirmasem ceva.

“Negaționism” face parte din arsenalul – nu de apărare, ci de atacare folosit de evreul dobitoc, lipsit de cuvinte și care astfel previne replica celui din față, acuzatul pe nedrept; lui, dobitocului, îi convine această calitate-cusur a termenului: îl scutește de argumentare a acuzațiilor lui, în 63 de ani de la sfârșitul războiului devenite sentințe-condamnări fără drept de recurs (iar cine le contestă este… un antisemit și un negaționist!).

Ceea ce făcusem, la urma urmelor reportericește, descriptiv, stăruind la anume momente-evenimente. Tot descriptiv, reportericește citasem din documente (firește, ale Serviciului Secret al Armatei Române, nu “pentru a păstra dreapta măsură” între acestea și acelea răs-știutele (de 63 ani) ale Serviciului Secret al Armatei Roșii, cum îmi recomandaseră R. Ioanid, Shafir, Laszlo, Al. Florian, Pecican…); tot rezemîndu-mă pe documente vorbisem despre fazele următoare petrecute în Basarabia și în Bucovina de Nord – până la 22 iunie 1941: un întreg an de teroare crâncenă, nemaicunoscută pe aceste pământuri aflate în calea tuturor năvălirilor și a năvălitorilor: arestări, confiscări de cereale și animale, deportări în masă, “procese” expeditive – ca al elevilor de la Școala Pedagogică din Orhei, dintre care mulți au fost executați (ancheta fiind condusă de Goldenberg, șeful NKVD-ului Orhei).

După logica evreilor vinovați de crime grele, noi, victimele lor, supraviețuitori, martori ai barbariilor lor, chiar dacă ne rezemasem pe documente (ale Armatei Române, nu ale Dimpotrivei Roșii), comisesem… Ce comisesem?

Răspunsul-explicație al holocaustologilor reiese din cuvântul cretin aruncat-scuipat, acuzator-executor: «Negaționistule!»

Obișnuiți a accepta, din partea noastră, cu capul plecat, în tăcere, orice acuzație, oricât de nedreaptă, de exagerată, de aiuritoare nu le-a dat prin minte că… ei înșiși, la un moment dat victime, vorbind-scriind despre calvarul lor, ar fi fost contraziși de martirizatorii lor, ba chiar tratați de… de negaționiști. Tactica lor ticăloasă de preveni orice contestație a mărturiilor contrarii intereselor lor (doar ei sunt inventatorii “războiului nuclear preventiv”) a făcut ca doar la eructarea celor două cuvinte magice – în fapt blesteme tradiționale: “Antisemit!” și “Negaționist!”, noi, victime ale lor (ei, da, evreii nu au fost totdeauna victime, ci adesea călăi) să fim paralizați, neutralizați, muți, pentru a nu se auzi în jur, rostit tare, limpede adevărul-adevărat, adevărul istoric al unui întreg secol, al douăzecilea.

În tentativele repetate de a angaja un necesar dialog cu evreii, după ce că veneam cu argumente ușor de contestat – ușor din partea lor, care cu un simplu: «Nu-i adevărat!» mă trimiteau la colț – nici nu-mi trecea prin minte să răspund la răstelile lor komisaro-imperialiste (rusești…) tot cu: «Nu-i adevărat!» – părîndu-mi-se o “replică” imbecilă, mecanică, de troglodit, de bețiv; să nu rămân doar la atâta, ci, riscînd să intru în troaca logicii lor, să le azvârl în obraz (presupunînd că aveau așa ceva) acuzația cu care ei mă copleșiseră, îmi închiseseră gura, mă condamnaseră și chiar mă executaseră, ca pe un criminal dovedit a fi mâncat evrei cruzi, de preferință copilași:

“Negaționiștilor!»

Fiindcă negaționiștii sunt ei, nu eu (dealtfel Oișteanu, chiar spusese : deși Goma nu neagă Holocaustul, el este antisemit!, iar fiul Marelui Tudor Vianu, auzind prin somn această sentință, o repetă, o repetă – ca o placă stricată, vorba Monicăi Lovinescu despre mine).

Să se pună de acord holocaustologii; unii mă absolvă de păcatul “antisemitismului”, însă au găsit altceva (cum să scap de “justiția” lor strâmbă?) : cică aș fi vinovat de… negaționism!

În ce constă negaționismul cu care atac în mod mârșav totalitatea comunității evreiești? Nu contează, negaționismul se asortează cu antisemitismul [și ce dacă a critica politica rasistă, apartheidistă a Israelului nu are legătură cu antisemitismul - are cu postul de ambasador UNESCO dăruit de Taubman… antisemitului Manolescu!]! Sunt piese din uniforma holocaustologului militanto-recuperaționist. Și fac-bine pungii fără fund a recuperaționismului planetar - nu s-a înțeles?, cum așa: sub termenul recuperare, evreii, zapcìi în suflet și-n simțiri, îi trimit în față pe holocaustologi, ei să se mânjească în campania de re-jefuire re-demarată – nu întâmplător după căderea Zidului Berlinului – pentru a lua și pielea de pe noi, nu doar zdrențele odinioară numite: îmbrăcăminte. Ei, evreii neagă adevăruri orbitoare, nu eu, care… îi tot invit, naiv, prostește la dialog.

Dintre ei inventivul Shafir (care a recunoscut, în scris: nu citise cartea condamnată: Săptămâna Roșie) m-a acuzat, primul de “negaționism”… deflectiv?, deflectant?… Or goi-ul care sunt nu avusese prezența de spirit să i-o întoarcă:

«Ba tu ești negaționist, măgarule, care mă acuzi pe mine de… negaționism!»

În eternul și imposibilul dialog (sic), evreii folosesc drept călușuri de băgat în gura celui din față, presupus contestatar al termenilor falși, neadevărați, cuvinte rău, incorect folosite, dar cât de folositoare lor în campaniile de acuzare, culpabilizare și… recuperaționare (vorbesc de bani, desigur, de ce altceva să vorbesc?):

-antisemit(ism) - termen trebuind să comunice că eu, desemnatul cu degetul și cu stropii elocinței (!) am o atitudine batjocoritoare, insultantă față de un semit.

Care semit?, vorba rusului. Dar niciunul dintre holocaustologii care mă antisemitizaseră: R. Ioanid, Oișteanu, Shafir, Katz, Reichman, Paruit, M.D. Gheorghiu, Ancel – să nu fie uitat Wiesel

-nu este semit : toți aceștia provin din aria înglobată de Rusia (care ocupa atunci și Țările Baltice și Polonia), unde evreii au fost/sunt/vor fi de origine kazară, deci türkă, strămoșii lor trecuseră la mozaism, nu au nici un strop de sânge semit - spre deosebire de… palestinieni, unicii semiți din Țara Sfântă…

În care caz cum rămâne “antisemitismul” folosit până la urzeală de holocaustologi, împroșcîndu-i pe contradictori? Ei, ne-semiți, doar “trecuți”, nu născuți (de aici zicerea: să te ferească Dumnezeu de “trecuți”, aceștia sunt mai ca- decât -tolicii, crezîndu-se datori să dea dovadă de credincioșie noii religii).

Rămâne… în stare de levitație, după legile fizicei și ale bunului-simț.

-negaționism - termen destinat să comunice: eu, ne-evreu neg afirmațiile (sau… negațiile) obraznice ale holocaustologilor – ca de pildă: “Românii au masacrat 400 000 de evrei in timpul războiului”. Sunt etichetat: “negaționist” fiindcă… neg minciunile, nu adevărurile.

Dar, atenție: devin negaționist chiar și atunci când îndrăznesc să corectez cifrele astronomice cu care holocaustologii ne dau la cap: fie că afirm: «Cifra de 400 000 de evrei victime ale românilor este mult umflată”, dar și atunci când – nu eu, primul, ci un alt goi: l’Abbé Pierre – o corecteză, avansînd alta, adevărată, oricum, mai aproape de adevăr… Un astfel de “negaționist” ar putea fi arătat cu degetul ca, să zicem: “corec[ta]ționist (!)”.

[Anul trecut, după moartea Abatelui Pierre, un jurnalist de la NouvelObs, Caviglioli comitea imprudența de a cita un fragment din scrisoarea produsă în procesul lui Garaudy :

“A fost normal ca, după război să cedem exagerărilor”…(apoi introduce - vorbesc tot de Caviglioli - fraza următoare astfel: “Și adaugă [Abatele Pierre], într-o lugubră lapalissadă”):

“La Auschwitz a fost scris pe o placă: patru milioane de morți. Fiindcă astăzi a fost corijată la un milion, înseamnă că cifra de patru milioane a fost exagerată” (subl mea).

De unde concluzia, strâmbă: în ochii holocaustologilor, chiar persoana care citează… inscripția de pe o placă, de la Auschwitz, nefiind el autorul corectării, comite o crimă gravă: “negaționism corector al neadevărului”. Fiindcă așa cum exista un adevăr-de-clasă în bolșevism, există un adevăr-de-rasă în holocaustism.

În legătură cu “derogările”, nu doar de la adevăr, ci și de la cronologie practicate de evrei, în scop de supraviețuire (Hanna Arendt o spune, întru justificarea, amnistierea tuturor faptelor rele ale Poporului Ales), i-am mai arătat cu degetul pe Ilia Ehrenburg și pe Vassili Grossman numindu-i descronologizatori. Aceștia, într-o carte de pură propagandă apărînd nu doar cauza minoritarilor evrei, ci mai ales cauza majoritarilor ruși (ah, dorința arzătoare de a aparține altei comunități: rusească, ungurească!), intervertiseră cauza și efectul, afirmînd, de pildă, că… “severi-tatea cu care autoritățile sovietice” (sic) îi trataseră, în 1940 pe românii basarabeni și bucovineni proaspăt ocupați, se explică prin răzbunare (răzbunare justificată când este practicată de evrei, prin tradiție, însă negată, interzisă celor din față, goiilor) pentru masacrele la care se dedaseră românii în… hăt, departe în timp, în iulie 1941, după retragerea sovieticilor din teritoriile Ocupate! Această nerușinare în minciună se explică: evreii nu dialoghează, ci monologhează – și dictează (obișnuință căpătată în Rusia, apoi de la 1917 în URSS, unde au fost preponderent politruci, siniștrii komisari (dealtfel unii și-au luat acest nume: există o sportiva americană: Komisarz, de unde se înțelege că tatăl sau bunicul exercita această nobilă ocupațiune în Polonia ocupată de bolșevici), mai ales în sectoarele represiune și propagandă). Ei declară, din 1948: «Israelul nu va ceda niciodată șantajului terorist». Prin “șantaj” ei înțeleg tocmai dialogul, iar prin “teroriști” doar ne-evreii de după 1948 (de 60 ani!), fiindcă înainte ei erau numiți teroriști de către mandatarii Palestinei, sub denumirea de patriotism evreiesc practicau ei (Begin, Shamir) fără scrupule terorismul pur și dur împotriva britanicilor, a arabilor, a creștinilor, iar după acea dată au instituit: terorismul-de-stat-și-de-partid israelian, prezentat ca “drept la autoapărare”.

Strategii Ehrenburg, Grossman, străluciți precauționiști ai autoapărării au intervertit evenimentele, pentru ca la o adică să nu fie trași la răspundere adevărații agresori în Teritoriile Cedate: evreii, fiindcă, mințeau ei…, era război! Nu era nici un război, atunci, între iunie 1940 și 22 iunie 1941! Abia după un an de zile de la Ocuparea și Terorizarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost declarat războiul. Deci pe timp de ne-război ocupanții teroriști bolșevici, în fruntea lor: evreii, care credeau în continuare că acel pământ va fi, după promisiunea lui Stalin, viitoarea patrie a lor, trecuseră urgent la amenajarea terenului, operațiune numită curățenie etnică…

Adevărul fiind ca toate acțiunile lor dintre 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941, avînd loc pe timp de pace sunt, nu crime de război

-care multe porcării șterg ele – ci crime împotriva omenirii:

imprescriptibile.

Așadar cine sunt negaționiștii?

Ei, holocaustologii, cei care acuză pe ne-evrei de “antisemitism” și de “negaționism”!

© 2008 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Paul Goma

INMER

Institutul Național pentru Falsificarea Memoriei

Caietele INMER (Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc) nr. 11, martie 2008 publică dezbaterea “Psihiatria ca armă de represiune politică folosită de regimul comunist și reflectarea acestui fenomen în exil”. Un titlu neobișnuit de lung, pentru a comunica… altceva decât adevărul după cum voi arăta mai încolo.

Mărturisesc: nu știu de unde s-o iau, cum s-o privesc…

Pentru a pătrunde “secretul” acestei reuniuni (la 18 octombrie 2007, la Jockey Club, București) despre folosirea psihiatriei ca armă poolitico-polițienească a regimului comunist este imperativ necesar să spun: în cele câteva ceasuri cât au durat dezbaterile dezbătătorilor care tind și spre rescrierea Istoriei nu a fost rostit măcar o dată numele celor care au făcut cunoscută, prin Europa liberă această “practică” și în România: al meu, de la București și al lui Virgil Tănase, care, de la Paris, din casa Monicăi Lovinescu, a înregistrat convorbirea noastră telefonică și o va da spre difuzare în aceeași zi – dar voi reveni.

Cu ce/cine să încep? Nu am încotro: cu deschizătorul dezbaterii, Dinu Zamfirescu: “Psihiatria ca armă de represiune politică este un subiect pe care trebuie să-l abordăm neapărat, deoarece, actualmente, opinia publică românească începe să uite niște realități care au existat până nu foarte de mult” (subl. mea.).

Într-adevăr: “opinia” (publică românească) uită, dar președintele Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc liberalul Dinu Zamfirescu o readuce prin… falsificare cu ajutorul conștient al lui Ion Vianu, al lui Gabriel Andreescu și cu acela abuziv-folosit la publicare dezbaterilor în Caietul INMER, al lui Vasile Paraschiv : intervenția sa a fost vădit “curățată” prin pixul cenzurator al președintelui – și cu acordul principalilor participanți de numele odiosului Goma, avînd el experiență în materie, dovedită de curând în scandalul “Antologia Rușinii”…

Pentru o mai corectă expunere a faptelor – care alta, decât una cronologică? – voi cita mai întâi din “Jurnalul de Iarnă” inclus în volumul de mărturii Culoarea curcubeului - re-rerepet: cel trimis la topit de Liiceanu, fără ca vreunul dintre prietenii mei de atunci (D. Zamfirescu, G. Andreescu, I. Vianu) să formuleze o propozițiune de protest… “În oglindă” voi reproduce “adevărul” impus de INMER, de Zamfirescu, de Andreescu, de I. Vianu și de Paraschiv, cel abuzat-cenzurat de intelectualii de vârf ai României, nemulțumiți de istoria-cum-a-fost, de aceea au încercat să scrie ei istoria-cum-le-ar-plăcea-lor-să-fi-fost.

Așadar, citez din “Culoarea curcubeului” (ed. Polirom, 2005, pag. 59, continuarea notației din 18 februarie (1977):

Ora 17,00: Abia acum aflu – de la Europa liberă:

Ceaușescu a ținut un violent discurs împotriva noastră. Dar când? Ieri, 17 februarie, zice Europa. Ieri? Dar cum am resimțit noi ieri-ul? A-ha, așa se explică barajul din jurul imobilului și ploaia de telefoane… atitudinale? Dar astea ar fi fost consecințele, nu… Nu, ce?

“(…) Manuel Lucbert în Le Monde din 19 februarie 1977, sub titlul “M. Ceausescu s’en est pris vivement a ceux qui «trahissent leurs pays»”(…)

“(21 februarie [1977], continuare)

(Tot) 18,50: Telefonează Dessa Trevisan (convorbirea nu se întrerupe). Mă întreabă ce cred despre întâlnirea de mâine cu Burtică (nu de la mine știa). Răspund că nu știu, îi voi spune mâine – după…

Ora 19,15: Vasile Paraschiv reușește să strige la telefon:

«Mă aflu în pericol! Atenție!!»

Ce o fi pățit? – întrebare retorică…

(Jurnal de iarnă)”

“Am aflat mai târziu: îl hăituiau securiștii. Semnase cu o zi înainte, [în 20 februarie] iar azi (21 februarie) venise din nou la București, să aducă documentele care probau că fusese internat în azil psihiatric. În acea seară va scăpa de câini, însă în 23 februarie… (voi ajunge și atunci).

“Halucinații… Tot halucinații să fi fost, pentru Burtică, răpirea (altfel cum să-i zic? ) muncitorului Paraschiv Vasile, din fața casei mele, operată de băieți? Citez din scrisoarea pe care acesta avea să mi-o înmâneze peste o lună (în 22 martie 1977)”:

“La 23 februarie 1977, ora 8 dimineața, pe când încercam să intru pe scara blocului Dvs. am fost arestat de trei ofițeri de Securitate care erau postați în fața blocului și, deși se prefăceau că repară ceva la mașină supravegheau totuși cu atenție intrarea (…)

“(…) Halucinații – iată ce i-au confiscat securiștii lui Paraschiv:

“1. Cuvântarea Președintelui Carter cu ocazia venirii la Casa Albă;

2. Biletul de ieșire din spitalul Voila-Cîmpina, unde fusesem internat în mod forțat de ei, Securitatea din Ploiești, la 23 decembrie 1976;

3. Copie după foaia de observație de la spital;

4. Procesul-verbal de percheziție de la domiciliul meu, făcut la 12 noiembrie 1976.”

“Halucinațiile muncitorului Paraschiv Vasile continuă:

“Colonelul Popa m-a întrebat dacă îl cunosc pe Paul Goma și dacă am semnat ceva. Am răspuns că îl cunosc personal pe Paul Goma de la data de 20 februarie 1977, dată la care mi-am dat adeziunea deplină la scrisoarea dânsului adresată lui Pavel Kohout și tovarășilor săi de la Praga – scrisoare deschisă pe care am semnat-o și eu. Și că am mai fost la dânsul a doua zi, la 21 februarie și că azi, miercuri 23 februarie ar fi fost a treia oară, dacă Securitatea nu m-ar fi împiedecat să comit acest «delict politic». Colonelul Popa mi-a zis că el îmi dă un «sfat»: să rup orice contact cu Goma. Mi-a spus că dacă între- rup contactul cu Goma îmi anulează diagnosticul de nebun. Am zis că eu acționez după cum îmi dictează conștiința”.

“(24 februarie) [1977]

Ora 20: Paulina Cătănescu. Și ea a fost internată de mai multe ori în azile psihiatrice (Cula, Bălăceanca).”

“Sâmbătă 26 februarie [1977]

(…) În cursul dimineții, vizite: Paulina Cătănescu, (…)

Ora 17,15: Îmi telefonează de la Paris glasul lui Virgil Tănase. Îmi cere un interviu pentru Les Nouvelles Littéraires. Ciudat, dar așa

e: telefonul nu a fost întrerupt, cu toate că îi transmit: ȘI ÎN ROMÂNIA SE PRACTICĂ INTERNĂRILE ÎN AZILE PSIHIATRICE PENTRU DELICTE DE OPINIE.

Îi mărturisesc “corespondentului”: 1. Că, acum, telefonul meu nu este, ca de obicei, întrerupt; 2. Că, spre rușinea mea, nu știam (deși rămăsesem în legătură cu foștii colegi de închisoare și de domiciliu obligatoriu) că se practică internarea-la-nebuni, ca în Rusia. Îi mai spun ce am aflat: internările sunt decise în virtutea unui Decret (Nr. 15, din martie 1965), deci exact din luna în care crăpase Gheorghiu-Dej. Ceea ce părea de neconceput (anume că Ceaușescu ar fi rupt-o cu legile și practicile staliniste ale lui Dej) se dovedește a fi realitate în cazul criminalului Decret 15 – adevărat, lansat de Dej, dar aplicat de Ceaușescu. Îi mai spun: Veniseră la mine, până în acel moment, 8 persoane, victime ale internărilor-la-nebuni. Adunasem materiale doveditoare: bilete de ieșire din spital, foi de diagnostic etc – de la Paraschiv Vasile, muncitor, de la Brașoveanu Gheorghe, economist (internat de mai multe ori, ultima pentru că ținuse într-un cerc restrâns o comunicare: “Știință și religie”), de la Cătănescu Paulina, inginer chimist – despre care mai vorbisem

-și de la Stoean Păun, inginer mecanic – acesta era amenințat cu internarea, fiindcă, disperat de șicanele de la serviciu, apăruse în uzină cu, pe piept, ecusonul pe care scria SCLAV.”

Din rapoartele Securității:

(16) Interviu luat prin telefon de Virgil Tănase [în 26 februarie], apărut în revista Les nouvelles littèraires nr. 2574 din 3-l0 martie 1977]

(P.G):…Iar cei, din nefericire foarte rari, care îndrăznesc să o spună sînt trimiși dacă nu la închisoare, cel puțin la spitalele psihiatrice. [bifat cu un X mare și marcat cu o linie verticală]

V.T.: Ce sînt aceste spitale în România?

P.G.: Internarea în spitale de psihiatrie pentru delicte de opinie este reglementată prin Decretul nr. 12 din 1965. [bifat cu semnul văzut] Cunosc opt cazuri între care cel al lui Gheorghe Brașoveanu, care a fost internat aci din cauza unei conferințe despre “Viață și Dumnezeu”. În momentul de față, lucrez la o carte care tratează această problemă.]

“[tot 26 febr.] Ora 17,30: Vizită: Familia Nuță. Tot atunci: Sandu (Gh.) îmi telefonează, ca să mă anunțe: Fusese chemat la Pașapoarte!

Ora 19,10: Europa Liberă s-a dezmorțit de-a binelea: transmite bomba pe care l-o furnizasem acum două ore, anume: și în România se practică internările psihiatrice pe motive politice! Așa, da!

(Jurnal de iarnă)”

“Duminică 27 februarie [1977]

“(…) Nota: Mai târziu aveam să aflu că, în acea zi – 27 februarie 1977 – luase ființă, la Paris, Comitetul Francez pentru Apărarea drepturilor Omului în România, din inițiativa unor tineri francezi care lucraseră în țara noastră ca sociologi, etnografi, istorici. Comitetul a avut un rol determinant, atât în informarea opiniei publice franceze despre ceea ce se petrecea în România, dar și în apărarea noastră, acelor aflați la cheremul Organelor (mai apoi Comitetul s-a transformat în Ligă afiliată Federației Internaționale pentru Apărarea Drepturilor Omului).”

”Miercuri 2 martie

Ora 8: Telefonul, în continuare, mort.

Ora 8,30: Telefonul merge iar – ca apa caldă: cu picătura, controlată de ei. Ora 10: Telefon de la Paulina Cătănescu. Speriată, îngrozită de urmăritori.”

“(…) Joi 3 martie [1977] (…) Între 14,30-18,10: Negoițescu. Foarte important! (Ana Maria a plecat la “Louis” la ora 5, s-a întors la 7).”

“(…) Vineri 11 martie

Ora 8,45: TV canadiană canalul francez. Interviu până la ora 9,30. Între 12-14: Nego cu I. Vianu!

(Jurnal de iarnă).”

Nota din aprilie 2008:

Deci, știrea despre internările psihiatrice în România a fost difuzată în 26 februarie (1977), iar I. Vianu a venit după două săptămâni, în 11 martie să semneze Apelul nostru, pentru respectarea drepturilor omului – aducînd și un text al său, despre sfâșierea românului care cere emigrarea.

Tot din rapoartele Securității:

19) Interviu acordat Agenției americane de presă U.P.I., apărut în fragmente în cotidienele “Le Monde” nr. 9995 din 19 martie, “Die Welt” nr. 64 din 17 martie 1977:

“Paul Goma a afirmat că există în România spitale de psihiatrie în care autoritățile nu ezită să-i interneze pe opozanți. El a citat numele a patru așezăminte (spitalele Bălăceanca, Cula, Poiana Mare și Petru Groza), dintre care primele două în București, în care, după cîte știe el, au existat cazuri de acest fel. Scriitorul s-a declarat gata a furniza identitatea a trei persoane care au suferit un atare tratament și care i-au adus dovezi confirmînd internarea lor psihiatrică din motive politice. El speră să poată înmîna aceste declarații Conferinței de la Belgrad. [bifat cu semnul văzut și marcat cu o linie verticală]

20) Interviu acordat Agenției americane de presă U.P.I., apărut în fragmente în cotidienele “Le Monde” nr. 9995 din 19 martie, “Die Welt” nr. 64 din 17 martie 1977:

“Paul Goma a afirmat că există în România spitale de psihiatrie în care autoritățile nu ezită să-i interneze pe opozanți. El a citat numele a patru așezăminte (spitalele Bălăceanca, Cula, Poiana Mare și Petru Groza), dintre care primele două în București, în care, după cîte știe el, au existat cazuri de acest fel. Scriitorul s-a declarat gata a furniza identitatea a trei persoane care au suferit un atare tratament și care i-au adus dovezi confirmînd internarea lor psihiatrică din motive politice. El speră să poată înmîna aceste declarații Conferinței de la Belgrad. [bifat cu semnul văzut și marcat cu o linie verticală]

21) Declarație făcută lui Klas Bergman, corespondent al ziarului “Dagens Nyheter, [insert de mână din care nu se înțelege decît primul din cele trei cuvinte: coditian] apărută în nr. 98 [insert de mână: din 12 aprilie] al cotidianului respectiv :

(…) Goma vorbește de asemenea despre trei persoane care din cauza activității lor politice au stat internați într-o clinică de psihiatrie. Este vorba de Vasile Paraschiv, un fost membru de partid mai în vîrstă, inginer Paulina Cătănescu și economistul Gheorghe Brașoveanu. Un al patrulea, Păun Stoian, un inginer care drept protest împotriva sistemului a purtat un mic afiș cu inscripția “sclav” a fost amenințat că va fi internat într-o clinică de psihiatrie…

Să vedem cum prezintă INMER (“Memoria Exilului”):

Așadar președintele cu pricina, îl introduce pe:

“Ion Vianu: “Eu am elaborat mai multe studii asupra acestei probleme specifice, deoarece, fără falsă modestie, am fost primul medic care, în țară găsindu-mă, am vorbit despre abuzurile politice ale psihiatriei în mod public și am făcut-o și după ce am părăsit România”.

În curând se vor împlini două decenii de când I. Vianu vorbește despre un articol din Viața românească în care – mult înainte de 1977 – a demascat psihiatria politică. Nu va fi, în sfârșit, momentul ca autorul articolului să-l republice, măcar parțial, pentru ca cititorul să judece pe text ce și cum anume scria el, mult înainte de 1977, “fără falsă modestie (…), despre abuzurile politice ale psihiatriei”.

“(…) [despre] “această intenție deliberată [din partea puterii statale] eu am avut cunoștință de ea începînd de la sfârșitul anilor șaizeci” (…) “În afară de propriile mele mărturii există discursul lui Ceaușescu din 1 octombrie 1968 (…)

“Ca să vă imaginați puțin (…) era cazul unui avocat în vârstă, Haralamb Ionescu, de la Brașov, care a venit [“a venit?”, singur, din proprie inițiativă? - în românește se spune: “a fost adus” - observația mea, P.G.] la Spitalul Central după ce făcuse următoarea acțiune: scrisese Secretarului General al Națiunilor Unite pentru a-i spune că nu sunt drepturile omului în România (…) Mi s-a cerut atunci să fac parte din comisia de expertiză și am refuzat. Și de atunci a început o evoluție personală despre care nu vreau să vorbesc acuma, pentru că nu este interesul acestei seri să vorbesc despre mine”…

Ba da: interesul acelei seri ar fi fost ca I. Vianu să spună adevărul despre acel episod. Anume că știrea despre internările psihiatrice fusese difuzată în 26 februarie (1977), iar el, I. Vianu a venit în 11 martie să semneze Apelul nostru -pentru a obține pașaport de emigrare, până atunci refuzat -și nu a făcut-o: adevărul ar fi contrazis “varianta” sa. Dar nici după acea dată (ne-am mai întâlnit până la 1 aprilie, când am fost arestat: și după ce am fost liberat) I. Vianu nu s-a manifestat prin vreo declarație scrisă împotriva internărilor psihiatrice, abia după ce a ajuns în Elveția a deschis gura față de jurnalista Nicoleta Franck.

Până la apariția Caietului INMER nu vedeam importanța “priorității” în timp a denunțării psihiatriei politice în România. Consemnasem pe foi de hârtie în 1977 ceea ce, în 1978, la Paris avea să alcătuiască un capitol, “Jurnal de iarnă” al mărturiei editată în 1979, în traducere franceză la Seuil sub titlul Le Tremblement des hommes. Și în această împrejurare mă considerasem un simplu agent purtător de mesaje dinspre concetățenii mei cei fără glas și fără putere. Astfel “tratasem” Apelul pentru respectarea drepturilor omului – despre a căror încălcare eram “documentat” până peste cap, astfel am făcut pe curierul (și telefonic), atunci când am aflat cumplita veste: și în România se practica internarea-la-nebuni-pentru-normalitate-cetățenească, după modelul sovietic, aflată de mine abia în 26 februarie 1977 (de la Paraschiv, Cătănescu, Brașoveanu, Stoean Păun…).

Am făcut-o – pentru ca era normal să o fac, oricine în locul meu ar fi făcut la fel, fără a revendica “prioritatea”, fără a pretinde recunoștință veșnică din parte “opiniei publice”. Așa credeam, până la citirea Caietului INMER. Spre surpriza și durerea mea, iată: există oameni – printre foștii mei prieteni – care intervin acum, după 30 ani, pentru a re-scrie, ei, becisnicii, istoria.

Re-scriitor al Istoriei României, în afară de sinistrul sovietist Roller, l-am avut, recent pe Tismăneanu – el, apărînd (“cu ghearii și cu dințile”, vorba unui congener al său) care, cu binecuvântarea lui Băsescu a falsificat istoria contemporană a României, prin mutilare (eliminînd fără opoziție din partea colegilor din Comisie perioada 28 iunie 1940- iulie 1941, apoi cea dintre martie 1944-și 1946, pentru a nu-i contraria pe rușii ocupanți ai Basarabiei și Bucovinei, dar mai ales ofensa pe evreii auxiliari zeloși ai Ocupantului bolșevic) și prin falsificare, chiar inversa-re a termenilor - un exemplu din o sută: Raportul său pretinde că Ceaușescu “îi alungase din România pe evrei”. Or toată lumea știe că Ceaușescu avea alte păcate, de pe urma cărora patimiseră românii, nu evreii – care colaboraseră cu regimul comunist, câtă vreme fuseseră cetățeni români, dar și după ce deveniseră israelieni, francezi, germani, americani.

Și iată-i acum pe impotenții adunați la INMER, profitînd de prezența lui Vasile Paraschiv, singurul om cinstit din acea adunătură de mincinoși “directori de conștiință”, încercînd să intre cu ciubotele lor în Istorie. (Imi vine în minte o zicală amărâtă: “Ceaușescu, neizbutind să intre în istorie, vrea să intre în geografie”).

I. Vianu procedează și în “mărturiile” sale despre denunțarea psihiatriei în România ca și în acuzațiile de antisemitism la adresa mea: deschide gura și lasă cuvintele să curgă pe bărbie, pe piepții cămășii, fără a ține seamă de proprietatea lor, de adevărul conținut.

Dacă avea cunoștință de abuzurile psihiatrice “începînd de la sfârșitul anilor șaizeci” de ce nu le-a denunțat de atunci?, iată, eu am mărturisit că abia în februarie 1977 am aflat despre acestea și pe dată… am turnat!

Apoi: ce înțeles ascunde afirmația: “În afară de propriile mele mărturii există discursul lui Ceaușescu din 1 octombrie 1968” ?

Eu n-am pătruns-o, o las așa.

Aproape mă obișnuisem cu absența sa scrobită la tribuna conferințelor și colocviilor, încă de la prima ediție a “Amintirilor în dialog” (cu M. Călinescu), unde era evidentă autoamnezierea. De aceea m-a surprins dureros agresivitatea cu care m-a atacat acum câtva timp – tot în INMER – punîndu-mi eticheta infamantă: “antisemit basarabean”. Atunci dedusesem că, tot dormitînd prin comitete și comiții și prezidii alături de Monumentul Nesimțitorismului, hahalera Oișteanu, Sociologul Oigenștein îi șoptise “ultimele știri”. Din acestea I. Vianu reținuse doar că sunt “antisemit”, “basarabean” și, din lene, confecționase: “antisemit basarabean”.

Din Dezbaterea de la INMER reiese ceva mult mai grav:

I. Vianu este, nu doar un indiferent (fusese o viață întreagă, de aceea dialogase atât de armonios cu Matei Călinescu), a devenit un militant holocaustolog. Or scopul suprem al acestora este suprimarea memoriei celuilalt (goi-ul). Prin omisiune a adevărului de toți știut și prin fabricare de neadevăruri – ca aici.

Ce ocazie mai fericită pentru un vierme veninos ca Dinu Zamfirescu de a-și exercita puterea (sic) prin cenzurarea celor care nu-i împărtășesc opțiunile (resic), la urma urmei, prin rescriere istoriei, visul oricărui căcănar slugoi, fie el Roller, fie Tismăneanu, fie Marius Oprea. Îmi arde și el o copită scriind:

“Aș sublinia aportul deosebit al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România și a lui Mihnea Berindei care crede că a fost printre primii care a relevat în Occident acest fenomen. Pe urmă bineînțeles abuzul (…) a fost reflectat și în emisiunile posturilor de radio Europa liberă și BBC”.

Așadar, iată cum stăm: Primul care a demascat psihiatria poli-tică în România a fost I. Vianu, iar primul “care a relevat in Occident acest fenomen” este Berindei! Nici pomeneală de Virgil Tănase “corespondentul” meu telefonic și semnatarul… primului text care relevase fenomenul (în Les Nouvelles Littéraires). Nu sunt pomeniți nici Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, în casa cărora era instalat Comitetul pentru apărarea drepturilor omului și unde s-a înregistrat convorbirea noastră – pentru a fi difuzată în aceeași zi (26 februarie 1977), după două ore, la Europa Liberă; nici Anne Planche, nici Alain Paruit.

Și, desigur, nici din greșeală nu a fost pomenit numele odiosului “antisemit basarabean”: Paul Goma… 

© 2008 – 2011, Paul Goma. All rights reserved.
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Notă explicativă: Documentul de mai sus se află în arhiva Comitetului Național Român și ne-a parvenit de la dl Sergiu Aurel Marinescu, cunoscutul istoric și publicist din Statele Unite, care își asumă conformitatea cu documentul original.

P.S. Documentul de mai sus mi-a parvenit prin D. Ion Coja la 22

februarie 2008.

Paul Goma

STENOGRAMA PROCESULUI CEAUȘEȘTILOR din Ziua :